Cum pun în pericol democrația partidele care „se prezintă ca fiind unica soluție corectă, orice alt vot însemnând dezastrul”

Etichetările politice de astăzi pot fi asimilate celor mai rele forme de democrație, una fiind demagogia, care apare atunci când „lingușitorii ajung la cinste în cadrul poporului”, arată într-un articol pe Contributors.ro, avocatul Eduard Jurgen Prediger, recurgând la cartea lui Aristotel, „Politica”. El vorbește și despre pericolul autoetichetării, „atunci când, de exemplu, un partid se prezintă ca fiind „salvatorul democraţiei”.

Într-o seară pe la sfârșitul verii anului 1970, în grădina restaurantului Uniunii Scriitorilor, Alexandru Paleologu se aşeza la masa patronată de Petre Ţuţea, care tocmai îşi încheia discursul pronunţând sentinţa: „Aristotel a statornicit pe veci categoriile gândirii politice”.

Trecuseră 2.300 de ani de când Aristotel „decretase” că guvernarea statului nu poate îmbrăca decât trei forme, categoriile rezultând din numărul celor care participă la stabilirea politicii de guvernare: când aceasta este decisă de o singură persoană, avem de-a face cu basileia (monarhia), când decide un grup avem aristocrația, iar când decide marea masă a polis-ului avem politeia.

Dacă guvernarea nu este exercitată înspre binele cetății, ci spre binele celor care guvernează, atunci cele trei forme denaturează rezultând, după caz, tirania, oligarhia sau democrația. În privința celei din urmă, Aristotel stabilește cinci subcategorii, în funcție de cei care pot participa la guvernare, spunând că cea mai rea este demagogia, care apare atunci când „lingușitorii ajung la cinste în cadrul poporului”. În zilele noastre politeia lui Aristotel este asimilată cu democrația modernă, constituind o participare a tuturor la guvernare, prin reprezentanți.

Înrăutățirea ofertei politice. Criticile la adresa democrației ca atare

Suntem în anul electoral 2024, și din America până în Estul Europei votanţii se plâng de două mari probleme ale democrației: 

• i) faptul că oferta politică este de slabă calitate și 
• ii) faptul că sunt nevoiți să aleagă răul cel mai mic.

Aceste critici sunt în mod evident întemeiate, dar ele nu sunt noi, Alexis de Tocqueville observase deja în anul 1835 că „este evident că tipul oamenilor de stat americani în ultima jumătate de secol s-a înrăutățit considerabil”.

Analizând componența celor două camere ale Congresului american, de Tocqueville a observat că Senatul părea a deține „monopolul talentelor și al educației”, iar explicația pe care o găsise era aceea că membrii Camerei Reprezentanților erau aleși prin vot direct, în timp ce senatorii prin vot indirect, fiind aleși de organele legislative ale statelor.

Pornind de la această constatare, de Tocqueville considera că americanii vor trebui să introducă votul indirect și în privința alegerii membrilor Camerei Reprezentanților, pentru a crește și aici calitatea oamenilor politici. Numai că în 1930 s-a produs exact contrarul: prin al 17-lea amendament americanii au eliminat votul indirect pentru Senat, astfel că de atunci şi senatorii sunt aleşi prin vot direct!

Înrăutățirea ofertei electorale dă naștere sentimentului că suntem nevoiți să alegem răul cel mai mic. Și acest lucru fusese însă „stabilit” deja de Aristotel, care spusese că „toate trei formele de guvernare sunt fundamental rele, astfel că putem doar spune despre câte una că este mai puțin rea”.

Pentru Aristotel, monarhia era cea mai bună formă de guvernare, dar ea putea degenera în cea mai gravă dintre cele posibile, tirania[8]. În același timp, democrația era considerată cea mai rea, dar forma ei denaturată era cea mai puțin rea dintre cele posibile[9]. Înaintea sa, Platon fusese mai nuanţat, spunând că dacă guvernarea este bună, atunci democraţia este cea mai rea dintre forme, iar dacă guvernarea este rea, atunci democraţia este cea mai bună dintre ele[10].

În anii ’90, în țările proaspăt ieșite din comunism, dovada superiorității democrației față de orice altă formă de guvernare a fost produsă de un om excepțional: Vaclav Havel. Comparându-l cu conducătorii pe care îi promovaseră până atunci regimurile politice comuniste, nu aveai cum să nu devii un susţinător al democraţiei.

Numai că istoria avea să arate că Vaclav Havel era o excepţie, era un aristocrat ajuns în vârful unui stat democratic ale cărui structuri transpartinice încă nu erau suficient de cristalizate pentru a împiedica câştigarea alegerilor de către o persoană aflată deasupra și în afara jocurilor politice, cu o gândire independentă şi fără legături netransparente cu sistemul.

Cum apare demagogia, forma cea mai rea a democrației

Pornind de la aceste critici întemeiate la adresa democrației, au apărut în mod natutral voci care cer o nouă formă de guvernare. Dacă însă Aristotel a avut dreptate, atunci o altă formă de guvernare în afara celor trei statornicite nu poate exista din punct de vedere logic. Și atunci, nu aici ar trebui căutată soluția la criza actuală a democrației, ci – întorcându-ne la Aristotel – să luăm măsuri de natură să împiedice democraţia să denatureze în forma ei cea mai rea, demagogia, fără însă a aduce prin aceste măsuri atingere esenței democrației, și anume faptului că oricine poate alege și oricine poate fi ales.

Ce înseamnă însă demagogia și cum poate fi ea prevenită? Pe vremea lui Aristotel, demagogul era conducătorul poporului, cel care câştiga încrederea poporului prin lingușeli și spunându-i ceea ce acesta voia să audă.

Nae Ionescu spunea că „demagogul ieftin, plevușca vieții politice, deschide fereastra ca să audă ce se strigă în stradă, atunci când de cele mai multe ori, el însuși și-a trimis oamenii să strige”; „demagogul e întotdeauna în acord cu dorințele strigate ale străzii, dar tocmai de aceea în dezacord cu adevăratele nevoi ale colectivității, … încurajând pofte iresponsabile în mulțime, pentru a o câștiga”[11]. 

Demagogul fraudează democrația, folosind drepturile, mijloacele și garanțiile oferite de aceasta, pentru a obține un scop contrar celui urmărit de democrație: exercitarea guvernării în beneficiul unora, în loc de în beneficiul cetății.

Cea mai facilă metodă a demagogului de a convinge alegătorii este să le inducă frica. Iar pentru aceasta are nevoie de un pericol de care să promită că îi va apăra pe alegătorii săi. Dacă pericolul nu este evident, atunci el trebuie identificat sau chiar inventat, și apoi etichetat pentru a fi cât mai ușor de recunoscut.

Aplicarea etichetei ca strategie politică a fost aplicată în secolul trecut atât de către comunişti, cât şi de către nazişti, şi s-a finalizat prin uciderea în masă a dușmanilor poporului. În prezent, mass media şi social media permit și mai uşor ca etichetarea să ajungă sub ochii cât mai multor alegători. În lupta politică actuală pot fi identificate patru moduri de etichetare: i) auto-etichetarea, ii) etichetarea adversarului, iii) etichetarea electoratului și iv) etichetarea comparativă. 

Nevoia unui cod electoral care să prevină abuzurile

Singurul mod de a proteja democrația împotriva încercărilor de denaturare este instituirea prin lege a unor obligații în sarcina celor care participă la jocul electoral. Printr-un Cod electoral ar putea fi prevăzute concret faptele interzise și sancțiunile pentru încălcarea acestora, mergând de la avertisment, amendă până la interdicția participării la alegerile respective sau chiar interdicția dreptului de a candida pe o anumită perioadă de timp.

Dreptul de a fi ales nu este doar un drept fundamental, ci este o componentă esențială a democrației, motiv pentru care o asemenea sancțiune drastică va trebui foarte clar reglementată, cu criterii obiective de individualizare a faptelor și cu respectarea accesului la justiție, prin stabilirea autorității competente să o aplice și a căilor de atac în instanță, pentru a se preveni abuzuri, care în ultima vreme par să se înmulțească în această direcție.

În lipsa unui asemenea Cod electoral, autoritățile administrative din statele democratice încearcă să decidă de la sine putere și în baza unor argumente strict subiective cine are dreptul de a candida și cine nu: în America, statele Colorado, Maine și Illinois i-au interzis lui Donald Trump să-și depună candidatura la alegerile prezidențiale din 2024, însă aceste decizii neavând la bază decât opinia personală a celor care le-au emis, au fost desființate de Curtea Supremă a SUA, care în unanimitate a decis că nu se poate restrânge pe această cale dreptul de a candida.

Apoi în Rusia a fost anulată candidatura lui Boris Nadezhdin pe motiv că un număr semnificativ de semnături ar fi fost false – deci un criteriu obiectiv și formal -, acesta pierzând apoi în ambele căi de atac. În fine, în România CCR a interzis Dianei Șoșoacă să-și depună candidatura pe baza unor opinii pur subiective ale judecătorilor, fără ca împotriva acestei decizii să existe vreo cale de atac! Iar în Germania se încearcă cu ajutorul Curții Constituționale interzicerea participării în alegeri a unui întreg partid, AFD, însă nu există încă o asemenea hotărâre, pentru că trebuie modificată legea Curții Constituționale în acest scop.

Așadar, atât criticile întemeiate la adresa democrației, cât și înmulțirea numărului demagogilor și reacțiile la limita legii ale autorităților împotriva unor politicieni, subliniază necesitatea reglementării jocului politic printr-un cod electoral.

Sistemul politic, lăsat fără opoziţie

Revenind la practica etichetării politice, cea mai la îndemână formă a acestei strategii este auto-etichetarea, atunci când, de exemplu, un partid se prezintă ca fiind „salvatorul democraţiei”. În acest caz, adversarul nu este etichetat decât indirect, inducându-se ideea că partidul concurent, nenumit direct, urmăreşte desfiinţarea democraţiei. Promotorii acestei strategii se rezumă la a se prezenta ca fiind unica soluție corectă, orice alt vot însemnând dezastrul. Cei care aplică această strategie pun însă în pericol un pilon de bază al democraţiei, anume alternanţa la guvernare.

Dacă doar un partid salvează democraţia şi este pe veci la guvernare, atunci nu mai avem de fapt democraţie. În frumosul Palat Cantacuzino din Buşteni, era – nu ştiu dacă mai este și în prezent – expusă o filă din crezul politic al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, în care şeful Partidului Conservator își exprima opinia în sensul că viaţa politică ar trebui să fie disputată de două partide, reprezentând cele două mari curente politice, partide care să-şi succeadă la guvernare, fiecare implementând pe rând măsurile administrative corespunzătoare ideologiei proprii.

De atunci a trecut mai mult de un secol, și exact ca în cazul votului indirect american, viața politică pare a fi evoluat în sensul contrar celui preconizat: de ceva vreme în politica europeană – pentru că în cea americană nu este posibil – partidele reprezentând cele două mari curente politice se unesc la guvernare, primul efect fiind acela că lasă sistemul politic fără opoziţie, adică fără un element definitoriu al democraţiei.

Evident că avem în vedere actuala coaliţie PSD-PNL, dar şi în Germania partidul CDU a format în trecutul relativ recent diverse coaliţii, inclusiv cu rivalul SPD, care au menţinut-o pe Angela Merkel timp de 16 ani consecutivi în funcţia de cancelar, astfel încât se ajunsese să se discute dacă nu cumva alegătorii ar trebui să voteze nu doar partidul, ci şi coaliţia pe care o doresc la guvernare.

În anul 1990, discutând cu persoane sosite din Elveţia pentru a vizita România, inevitabil a venit vorba și despre alegeri. Oaspeții noștri făceau parte din clasa de mijloc, nu aveau funcţii publice sau politice și erau uimiţi de fervoarea politică din preajma alegerilor de la noi, spunând că ei nici nu ştiu ce partid este la guvernare în cantonul lor, și că doar înainte de alegeri se interesează şi votează apoi cu opoziţia, în ideea că nu este bine ca un partid să stea prea mult la guvernare.

Acelaşi lucru îl observase şi domnul Andrei Pleşu cu privire la Germania, unde în anii ’90 se mergea pe ideea că indiferent pe cine votezi, prea rău nu are cum să fie. Alternanța la guvernare nu înseamnă însă o „rotativă” produsă prin conivența partidelor, ci ea este determinată de ceea ce Nae Ionescu numea „masa electorală neutrală”[12], adică de alegătorii care nu sunt legați de un anumit partid, votând în funcție de oportunitate și de circumstanțele momentului. Ei bine, acele coaliţii împotriva firii politice au dat naştere unor noi partide, votate de cei care doresc o schimbare a guvernanților și care reprezintă o masă heterogenă de nemulțumiți și nemulțumiri.

Deja de Tocqueville era de părere că „se înșală cel care consideră votul universal ca fiind o garanție a alegerilor bune. Votul universal are alte avantaje, dar nu pe aceasta”[13]. Inevitabil, aceste noi partide nu sunt tocmai pe placul sistemului consacrat, astfel că auto-etichetarea pare să nu fi fost o armă politică eficientă.

Paradoxurile politici actuale, stanga susține ce susținea ieri dreapta și invers

Din acest motive, se trece la o formă mai gravă: etichetarea adversarului politic. Prin mass media şi social media aflăm astfel de câte un partid că este extremist, cu toate că în cele mai multe cazuri nici nu a fost vreodată la guvernare pentru a putea lua vreo măsură politică. De obicei, eticheta de partid extremist este însoțită și de menționarea orientării respectivului partid ca fiind de dreapta, cu toate că distincția stânga-dreapta pare a fi de mult depășită. La momentul apariției acestor categorii ideologice pe scena istoriei politice, stânga milita pentru individ și drepturile acestuia, iar dreapta pentru colectivități (națiunea, statul, familia, biserica, societățile).

Cu timpul, ca urmare a punerii în practică a acestor opțiuni ideologice au apărut paradoxurile. Astfel, stânga – apărătoare a drepturilor individuale – consideră dreptul de proprietate privată un moft, în timp ce pentru dreapta colectivistă, acesta este sfânt. În același registru, observăm că dacă la început dreapta susținea o limitare a dreptului la exprimare – incriminând penal insulta și calomnia (cu accent pe crima de lezmajestate) -, acum stânga este mai doritoare să restrângă libera exprimare, condamnând delictul de opinie. Au rămas însă actuale distincțiile la nivel de opțiune filozofică, unde stânga promite o lume hedonistă în care fiecare face ce-i place, în timp ce dreapta este mai stoică sugerând ca fiecăruia să-i placă ceea ce face. Și din punct de vedere socio-psihologic viziunile au rămas opuse: stânga afirmând că poți să fii ceea ce vrei să fii, în timp ce dreapta, mai realistă, sugerează să vrei să fii ceea ce poți să fii.

Toate acestea conduc spre ideea că de fapt adjectivul „extremist” ar putea fi aplicat doar soluţiei propuse pentru rezolvarea unei probleme politice concrete, nu unui întreg spectru ideologic, fiind greu ca un partid în absolut toate chestiunile să propună soluţii extreme. Bunăoară, în problema imigraţiei, există din punct de vedere logic două extreme: fie fără niciun imigrant (în Germania sloganul „Ausländer raus”), fie primirea tuturor imigranţilor (în Germania: „Alle sind willkommen”). Aceste soluţii sunt extreme, pentru că dincolo de ele nu mai poate exista nicio altă variantă, iar între ele avem o plajă largă de soluţii care pot fi adoptate. Chiar zilele acestea, Germania a renunţat la „Willkommenskultur” introducând controalele la graniţe, în interiorul spaţiului Schengen, pentru a stopa fluxul necontrolat al imigraţiei! Calea de mijloc rămâne în continuare deschisă.

Ca să se evite etichetarea votanților altui partid, o masură bună ar fi ca partiduele să fie obligate să prezinte programe de măsuri concrete pe care își propun să le adopte

Alte etichete folosite la adresa partidelor competitoare sunt cele de comunist, nazist, socialist, fascist, marxist (cu variantele neo-marxist, sexo-marxist, ș.a.), iliberal, etc. Această practică a etichetării adversarului politic poate avea ca efect inducerea fricii și chiar a urii în electorat, motiv pentru care ar trebui găsită o reglementare pe modelul concurenței comerciale: fiecare comerciant are dreptul să-şi laude marfa – chiar exagerând – dar îi este interzis să facă referiri negative la marfa concurenţei. Sigur că partidele politice sunt prin natura lor „organizații polemice”, care se opun unul celuilalt, astfel că un anumit nivel de critică trebuie permis, dar să aibă ca obiect nu notele de la bacalaureat sau licență ale candidaților, ci modul în care partidul criticat a guvernat sau programul pe care doreşte să-l implementeze când ajunge la guvernare. Aceasta presupune ca partidul – sau candidatul – să fie obligat să prezinte și un program de măsuri concrete pe care își propune să le adopte dacă va ajunge la guvernare.

Un exemplu de măsură concretă a fost propunerea candidatului Traian  Băsescu în campania electorală din anul 2004, când a promis adoptarea cotei unice de impozitare de 16%, promisiune care probabil a cântârit destul de mult în câştigarea alegerilor. Iar imediat după alegeri, promisiunea a fost pusă în practică și este și astăzi în vigoare. Poate ar fi bine ca măsurile propuse să fie însoţite şi de indicarea surselor fiscale, vezi casele la 35.000 Euro. Printr-o astfel de reglementare s-ar preveni poate situaţii ca cea a Partidului Verzilor din Germania, care în anul 2019 a fost votat de 20% din alegători, explicația fiind că vrem cu toţii să trăim pe o planetă verde, să respirăm aer curat, să bem apă nepoluată, iar clima să nu se schimbe niciodată, iar în anul 2024 a mai primit doar 11% din voturi, pentru că alegătorii au constatat că singurul efect al măsurilor a fost scumpirea traiului, clima continuând să se schimbe nestingherită, așa cum a făcut de altfel de când există planeta Pământ. Aceeași soartă au avut-o Verzii și în Austria, unde au scăzut de la 16% la 8%.  

Așadar, o primă măsură care s-ar putea adopta prin intermediul unui Cod electoral ar fi interzicerea afirmațiilor defăimătoare la adresa competitorilor.   

Efectele perverse ale etichetărilor politice

Nu orice etichetare a adversarului poate aduce un beneficiu autorului, există şi una cu efect de bumerang: etichetarea electoratului adversarilor politici. Hillary Clinton calificându-i în 2016 pe potenţialii votanţi ai lui Donald Trump ca fiind deplorables, a şocat electoratul american, care apoi a șocat lumea cu rezultatul cunoscut al alegerilor prezidențiale. Nici în România partidele politice și susținătorii lor nu s-au ferit să aplice etichete alegătorilor taberei adverse: corporatiști, progresiști, sexo-marxiști, de o parte, și pupători de moaște, bugetari, medievali, de cealaltă parte. Este foarte posibil ca aceste etichetări și atitudini de superioritate față de segmente ale electoratului să fi costat îndeosebi opoziția PNL și USR procente importante. După ce USR a scăzut de la 22% (alegeri europarlamentare 2019) la 8% (europarlamentare 2024), partidul a trecut printr-o operațiune de „schimbare la faţă”, adresându-se acum – cel puțin la nivel de slogan – întregului electorat. Dacă „schimbarea” este una radicală (adică merge până la rădăcina partidului) sau este doar la suprafață, nu putem ști la acest moment pentru că – vorba lui Heinrich Zimmer – singurul lucru evident sunt aparențele.

În fine, cea mai gravă formă este etichetarea prin compararea unui om politic actual cu diverse persoane malefice din istoria omenirii. Recent Jean-Luc Mélenchon a fost invitat la Parchetul francez pentru afirmația în care compara un ministru din guvernul francez cu Adolf Eichmann. Dacă nu sunt sancționate astfel de derapaje, nu trebuie să ne mire faptul că în mintea rătăcită a câte unuia se naşte ideea că scopul lui pe Pământ este să scape omenirea de noul hitler, şi aşa se ajunge la atentatele asupra oamenilor politici (vezi cazul premierului slovac Robert Fico sau al lui Donald Trump, de două ori). Acest tip de etichetare ar trebui să fie sancționat cel mai drastic prin Codul electoral, prin decăderea din dreptul de a candida pentru o anumită perioadă de timp.- Citește întregul articol și comentează pe contributors.ro