Cum trec mortii

Pe ulitele mele din Ardeal, cand trecea mortul se lasa tacerea si babele iesite pe la porti se opreau putin din susotit. Linistea trecerii mortului era sparta de fiecare data de un cor de bocitoare, de urlete pana la lesin, de zvarcoliri de durere, de par smuls din cap, de cate cineva incapabil sa se mai controleze. Se mai intampla deseori ca preotul sa tina in locul unei slujbe sobre si decente o pomenire anume compusa sa impresioneze cat mai adanc cernita adunare, sa amplifice durerea in loc s-o aline, sa rasuceasca cutitul in rana in loc s-o astupe cu vorbe potrivite.

Nu prea lipsea din peisajul inmormantarilor ruda degenerata, betivul care debiteaza timpenii si face numai prostii, se impiedica de capacul de la sicriu sau rastoarna ceara peste fata mortului cand se apleaca cu lumanare cu tot sa-l pupe zgomotos de ramas bun.

Ma cam speriau, la priveghi, comentariile de crainic sportiv ale unora veniti parca special la capataiul nefericitului pentru a face inventarul meticulos al bolilor de inima, ficat, al cirozelor si cancerelor de care a suferit de-a lungul vietii. M-a fascinat mereu placerea unora de a realiza prompt autopsia decedatului, de a pronunta verdicte cu precizie de medic legist, de a exploata la maxim acest ultim prilej de a scormoni prin maruntaiele cadavrului intins pe o masa. M-a ingrozit raceala groparilor gata sa-ti lase mortul afara daca nu le dai spaga, dezumanizarea unora care profita de pe urma nefericirii altora.

Defilarea in sine cu mortul pe strada n-am prea inteles-o niciodata. O fi obiceiul acestei parti de lume de a-si striga in gura mare momentele mari dintr-o viata, nunta si moartea. Probabil ca frica de neant si un sentiment nemarturisit de usurare ca nu suntem noi in locul lui ne indeamna sa inspectam si sa comentam zile in sir pantofii, costumul, aspectul fetei si ce se mai poate vedea. I-am admirat sincer pe cei capabili de a-si manifesta mai retinut durerea, de a se stapani in fata mortii. Mi-ar fi placut ca si la noi marea trecere sa se intample intr-un fel mai decent.

Dar nu se poate, oricat ne-am stradui. Victimele din Muntenegru nu aveau cum sa aiba parte alt tratament decat toti ceilalti morti din tara asta care trec pe ultimul drum. O tara intreaga s-a repezit la gard sa-i vada, in consecinta un guvern intreg s-a imbulzit sa-si faca poze cu dricul. A urmat defilarea cu avioane, cu salvari, cu tot cortegiul de ministri si politicieni topaind in alaiul funerar. Am asistat la o revarsare de populism cat Dunarea, de la presa la politicieni.

Unii s-au impiedicat verbal de „trupurile neinsufletite ale cadavrelor celor decedati” starnind un hohot national intr-un moment cam trist, altii si-au smuls parul din cap decretand doliu national, s-au gasit cativa sa propuna aiurea inasprirea sanctiunilor in turism sau pe sosele in mod absurd, televiziunile au asigurat pomelnicul uleios al celor trecuti pe lumea cealalta sau au acordat diplome salvatorilor, au aparut instant stietotii, legistii si crainicii sportivi ai tuturor inmormantarilor, in fine, indecenta cunoscuta a atins cote uluitoare.

Ca pe ulitele mele, s-au ivit ca din pamant toate personajele cunoscute, insa intr-un numar atat de mare incat practic a fost printre putinele inmormantari la care nu m-am putut uita prea mult. Ca multi altii, am incercat initial sentimente amestecate de compasiuine si perplexitate, inecate apoi in furie crescanda si exasperare. Vedeti, noi abia daca mai gasim azi un mic ragaz pentru a reflecta pe marginea acestei nenorociri: acolo si-au pierdut viata familii intregi, oameni pe care ceasul rau i-a maturat in cateva clipe de pe fata pamantului, fara sa aleaga.

Si iata cum, in final, nu lovitura mortii ne ingrozeste, ci indecenta lumii in fata ei.In Romania, parca mai abitir decat in alte parti, moartea este asa cum fost mereu: un excelent motiv de defilare.