Da-te, ba, dracu’, mai in fata! (de Razvanu Exarhu)

EXARHU: „Cu cei care chiar sufera, cu damblagiii, cu dilimandrosii, cu toti cei care sunt sisi sau soni, nu empatizeaza nimeni”.

Cam cu asta am ramas eu din ziua de ieri, cu urletul unui mitocan nervos. In timp ce idiotul zbiera sa misc masina mai in fata, desi nu aveam unde, m-a cuprins un sentiment de compasiune, pentru ca m-am gandit ca e probabil bolnav de nervi. In plus, ii si fierbea motorul.

Sper ca i-a crapat intre timp. Si dupa compasiune, am trait un flashback in care au aparut pe repede inainte toti oamenii respectabili cu spume la gura pe care ii vad zilnic neinternati si de care nu rade nimeni pentru ca se poarta ca niste nebuni. Dimpotriva, ii respecta, pentru ca sar gardul din motive foarte serioase, mai presus de orice indoiala. Cu cei care chiar sufera, cu damblagiii, cu dilimandrosii, cu toti cei care sunt sisi sau soni nu empatizeaza nimeni, chiar daca prezenta lor pe strada iti poate trezi nostalgia conceptului clasic de politete.

Viata mea de pieton m-a ajutat sa intalnesc niste oameni perfect admirabili, chiar daca boala sau destinul i-a scos din carti si i-a impins intr-o categorie sociala dispretuita. Pe unii i-am cunoscut, cu altii doar mi-am incrucisat privirile, i-am auzit vorbind, i-am vazut dansand, hranind porumbeii sau vreun pisoi, i-am vazut zambind sau strabatand concentrati orasul. Cei mai multi dintre ei, desi sunt clar exclusi din normalitatea in care lumea iese cu pistolul in intersectie si plange in acelasi timp la victoria lui Costel, stapanesc perfect gesturile unei lumi elegante, discrete si amabile.

Stiam o doamna care statea cu orele la un semafor de pe Stefan cel Mare, nu facea nimic deosebit, parea ca vrea sa traverseze, dar traversa arareori. Zambea catre masini sau crocodilii de la volan, daca vedea copii, radea si facea cu mana. Dar, de cele mai multe ori, se comporta ca un fel de buletin radio despre cotele umanitatii, un fel de afisaj neelectronic al evolutiei poluarii cu animalitate si dementa.

In mod normal, ea ii facea pe imbecili sa ranjeasca, sa se simta sanatosi. La fel se intampla cu un tip pe care mi-e teama ca l-am pierdut, pentru ca nu l-am mai vazut umbland. Parcurgea distante uriase pe jos, zi de zi, il intalneam in cele mai indepartate colturi ale orasului, mereu foarte concentrat in indepartarea lui, atent la fiecare pas, departe de orice zgomot. Daca-l priveai, puteai sa juri ca orasul e gol, ca nu se aude nici macar o tasnitoare picurand, ca totul asteapta sa bata cineva din palme ca sa inceapa.

Sper ca e doar iarna de vina si ca dupa ce vor inflori toti copacii am sa-l revad, asa cum imi doresc sa-l revad si pe cel care umbla mai ales noaptea cu un maturoi in mana, oprindu-se din cand in cand, probabil unde simtea ca e nevoie de putina curatenie. El si canta ceva de neimaginat si isi legana matura si corpul intr-o coregrafie bizara, un pic ridicola si foarte armonioasa. Cel mai drag dintre toti acesti oameni pe care i-am cunoscut fara sa-i cunosc ramane un fost vecin, cel care mereu avea cate ceva de oferit.

Cateva zeci de litri de kerosen, o bicicleta de colectie, un sistem audio, carti de caligrafie japoneza, discuri grozave si restul lucrurilor pe care nu va imaginati ca vi le poate oferi cineva sunand la usa din senin. Avea o figura de iluminat, undeva intre profet si falsificator de bani, o minte inspirata si o forta de verset in momentele in care era obligat sa ofere o concluzie, o explicatie sau o scuza.

Si realizez ca din multe puncte de vedere ii sunt recunoscator, pentru ca mi-a oferit un model al unei normalitati pe care putini participanti la trafic si-o mai imagineaza. De la formulele de introducere in conversatie, de la delicatetea si bucuria cu care se exprima despre lucrurile mici, despre supravietuire si trucurile necesare, carti, muzica, povestea vietii sale si orice alte subiecte, acest om exclus din lumea celor care exista pentru ca le fierbe motorul este dovada ca granitele sunt altundeva.

Ii sunt recunoscator pentru ca uneori ma pot gandi la el si le pot povesti prietenilor mei una din cele mai frumoase intamplari sau formulari pe care le-am auzit. Acest domn mai ajuta la treburi prin vecini. Era intr-un subsol si demonta o centrala termica veche, plina de fiare si primejdii. Dupa putin timp, pentru ca s-a ranit, a plecat, dar a lasat un mesaj a carui concizie perfecta ma ajuta usor sa uit de orice grobian scos din minti.

Biletelul spunea atat: Lovindu-ma, renunt.