Opoziția la reducerea cheltuielilor publice este acerbă din partea celor care sunt afectați de aceasta. Din păcate, arcul guvernamental pare mai degrabă sensibil la această opoziție la schimbare decât să facă toate eforturile pentru a păstra coerența programului de guvernare, cu care, de altfel, au fost de acord toate partidele, scrie Eugen Rădulescu, consilierul guvernatorului BNR, într-un text de opinie pe care îl publică HotNews. „Pășim pe o pojghiță de gheață foarte subțire”, avertizează el.

Am încercat din toate puterile să rămân departe de jocul politic și să nu fac nici măcar comentarii despre acesta. Dar situația în care suntem acum este cu mult prea pe muchie de cuțit pentru a nu face câteva inevitabile referiri cu caracter ceva mai politic. Și o spun de acum: nu sunt opiniile Băncii Naționale, nici ale guvernatorului ei. Este doar ce gândesc eu, folosindu-mă de îndelungata experiență pe care am dobândit-o.

Marginea prăpastiei

Zilele trecute, am scris un articol, intitulat „27 milioane de salarii medii”, în care arătam că deficitul bugetar din 2024 este echivalentul a 27 milioane de salarii medii din economie, iar această cifră nu arată întreaga dimensiune a problemei, întrucât cheltuieli amânate la plată, plus creșterea puternică a plăților în contul dobânzilor, împing punctul de pornire în 2025 la peste 31 de milioane de salarii medii. Adică, peste 6 milioane de salariați ar trebui să nu câștige nimic timp de 5 luni!

Acesta este punctul de la care a pornit, la jumătatea anului în curs, Guvernul condus de Ilie Bolojan. Un guvern care și-a asumat o sarcină aproape imposibilă, aceea de a repune finanțele publice pe o cale sustenabilă, fără ca țara să treacă printr-o criză economică majoră. Pentru a reuși, ar trebui ca reducerile de cheltuieli să însoțească majorarea de venituri bugetare și ar trebui să existe buna credință în toată zona guvernamentală, unde ar trebui evaluată lucid situația dramatică în care se află finanțele publice și admisă nevoia de a face unele sacrificii, care nici măcar nu sunt disproporționat de mari pentru nimeni.

Dar acest lucru nu prea se întâmplă. Întâi, sindicatele din învățământ au transformat într-o tragedie națională creșterea normei didactice de la 18 la 20 de ore săptămânal și reducerea sumelor încasate la plata cu ora. Până la urmă, se pare că lucrurile s-au liniștit, măcar aici. Dar sindicatele administrației locale au respins total ideea reducerii cu 10% a numărului efectiv de funcționari publici, adică vreo 13.000 de persoane, sau în medie 4 din fiecare UAT (unități administrative-teritoriale) din țară. Probabil că cea mai scandaloasă opoziție la măsurile de restructurare a venit de la magistrați, care nu pot fi independenți dacă nu ies la pensie la 47 de ani, cu o pensie de peste 5.000 euro net, și asta probabil indexabilă după cum au ei chef. Faptul că însăși Uniunea Europeană a considerat această aberație ca inacceptabilă într-o țară democratică şi a condiționat o tranșă din PNRR de eliminarea ei nu are vreun efect.

Cert este că opoziția la reducerea cheltuielilor publice este acerbă din partea celor care sunt afectați de aceasta. Din păcate, arcul guvernamental pare mai degrabă sensibil la această opoziție la schimbare, decât să facă toate eforturile pentru a păstra coerența programului de guvernare. Program cu care, de altfel, au fost de acord toate partidele, dar de la teorie la practică avem o cale lungă.

Până acum, rezultatele nu sunt concludente. Nici nu aveau cum să fie. Tot programul se aplică pas cu pas. În afară de creșterea TVA și a accizelor, care începe, timid, să se observe în veniturile bugetului, toate celelalte își vor face simțită prezența doar în timp, unele abia din 2026 încolo.

„Pășim pe o pojghiță de gheață foarte subțire”

Din deficitul bugetar de 9,3% din PIB, în 2024, 8,4% a reprezentat deficitul de cont curent. Adică, mai spun o dată: noi ne-am împrumutat la greu, ca să sprijinim creșterea economică din alte țări! Cu greu se poate găsi o definiție mai exactă a unei iresponsabilități politice duse la paroxism. De altfel, tocmai acoperirea externă a deficitului public a făcut insesizabilă pentru cetățeanul de rând povara tot mai apăsătoare a acestuia.

Deocamdată, vedem doar că dobânzile la datoria publică au o traiectorie crescătoare rapid, adică o bună parte a împrumuturilor de azi merge pentru a refinanța datoria de ieri și a plăti dobâzile aferente. Acest lucru este încă perfect posibil, pentru că avem o rezervă valutară consistentă și că sunt în continuare în derulare programele de finanțare din surse ale Uniunii Europene, întrucât programul de guvernare, ca și primele măsuri efectiv aplicate, au generat oarece încredere că, măcar acum, guvernul își va lua în serios obligația de a reduce deficitul public.

Doar că pășim pe o pojghiță de gheață foarte subțire. Cele 3 mari agenții de rating au menținut rating-ul României în zona recomandată investițiilor, dar, cu un rating BBB- și perspectivă negativă, suntem la doar o jumătate de pas de pierderea acestui statut.

 Măsurile deja adoptate, inclusiv cele ce urmează a fi cântărite de CCR, sunt departe de a fi suficiente, chiar și pentru modestele ținte de scădere a deficitului pentru acest an. Este drept, Comisia Europeană și-a arătat sprijinul pentru acest guvern; continuă finanțări nerambursabile, programe noi finanțate de Uniune sunt pe cale a fi demarate, iar un deficit de 8,4% din PIB a fost agreat. Doar că este absolut obligatoriu ca noi să ne facem treaba, măcar de aici înainte.

„România nu poate ieși din criză fără sprijin extern. El există, deocamdată”

Sunt politicieni, chiar din arcul guvernamental, care sunt gata să facă praf totul, dacă îndraznește cineva să se atingă de feuda lor. Atât de modesta reducere a aparatului birocratic, cu numai 13 mii de persoane, este considerată de unii un act de război personal, inadmisibil, oricât de dramatică ar fi situația țării. Alți politicieni le țin isonul, propunând nu scăderea personalului cu 10%, ci a cheltuielilor totale, cu același procent.

Asta este însă doar praf în ochi, sau, spus pe șleau: o minciună sfruntată. Când unele comune cheltuiesc 70-80% din buget pe salarii, cum anume se pot reduce cheltuielile totale cu 10%? Aritmetica este foarte, foarte lipsită de simțul umorului. (Nu încape îndoială: o reformă administrativ-teritorială radicală nu poate întârzia. Cel mai târziu la începutul anului viitor procesul va trebui demarat. Nu putem să continuăm să funcționăm în corsetul celor 41 de județe și 3200 de UAT-uri ce datează de aproape 6 decenii! Dar aceasta este o altă temă, nu o voi discuta aici).

La cum stau în prezent lucrurile, România nu poate ieși din criză fără sprijin extern. Mai exact, o ieșire ordonată din criză, o aterizare lină, cum o denumesc analiștii, se poate baza numai pe sprijin extern. El există, deocamdată, chiar dacă împrumuturile noastre sunt cu mult mai scumpe decât ale țărilor din regiune, tocmai pentru că avem o marjă de risc mai mare.

Dar acest spijin are printre cauze percepția că, în pofida zgomotului de fond, guvernul va merge înainte, fără a afecta semnificativ aplicarea măsurilor din programul guvernamental. Dar dacă nu?

Dacă vom avea totuși o criză guvernamentală?

Cese poate întâmpla? Este întrebarea la care voi încerca un scenariu. Din fericire, este ipotetic. Dar mă tem că nu e deloc imposibil. … că de aici ar putea să ia foc situația internă

Un deficit bugetar de 8,4% din PIB în 2025 pare să fi fost agreat la Bruxelles, dar chiar şi acesta este greu de pus în practică. El pleacă de la ipoteza că întregul pachet II de reformă va trece de CCR, iar guvernul va continua, cu cel de-al treilea pachet. Căderea Guvernului Bolojan, dintr-un motiv sau altul (inclusiv o decizie a primului ministru că nu are sprijinul necesar pentru a continua) reduce drastic posibilitatea de a atinge chiar și această țintă, oricât de modestă, de reducere a deficitului.

Doar că un nou guvern ar fi un semnal foarte prost. Chiar admițând că ar putea fi format în scurt timp un nou guvern, ceea ce, la drept vorbind, este o ipoteză eroică, tot este dificil de crezut că răbdarea tuturor agențiilor de rating va continua.

Iar dacă una singură din cele 3 ne scoate din grupul recomandat investițiilor, posibilitatea de finanțare externă a deficitului public se îngustează foarte mult. Cu bugetul intrat în regim de avarie, măsurile de creștere a veniturilor statului și de reducere a cheltuielilor ar deveni acute. Creșterea TVA spre limita maximă, de 27%, ar fi inevitabilă. La fel, scăderea „temporară” a salariilor în sectorul public; nu doar în zona funcționarilor publici, ci la tot ce înseamnă salarii de la buget. Guvernul ar putea fi silit să recurgă și la amânarea la plată a pensiilor, de la un plafon încolo.

Ajunsă aici, societatea ar pierde cel mai important capital: încrederea publicului. Investițiile s-ar topi de azi pe mâine, repatrirea capitalurilor străine ar deveni regulă, iar cetățenii ar fugi spre casele de schimb valutar, cât acestea ar mai avea valută de vânzare. Chiar dacă BNR ar încerca să se opună unei deprecieri rapide, aceasta tot ar avea loc, pentru că, brusc, cererea de valută ar exploda, pe toate palierele pieței. Dobânzile bancare ar crește puternic, ceea ce ar limita cererea de credit și ar scumpi puternic dobânzile la creditele cu dobânzi variabile.

Dar deprecierea leului ar scumpi brusc și brutal toate importurile. Datoria publică, la noul curs de echilibru, când va fi regăsit, ar crește proporțional cu deprecierea, ca și efortul de a plăti ratele curente.

Toate acestea ar reduce puterea de cumpărare a cetățenilor, care ar antrena scăderea consumului și ar duce la concedieri în sectorul privat. De unde venituri încă și mai scăzute la buget, adică menținerea deficitului, dacă nu chiar creșterea acestuia? Cheltuielile din fondul de șomaj, până acum foarte modeste, ar deveni o altă hemoragie a banului public.

Astăzi vedem în fiecare zi multe biciclete sau motciclete ale curierilor care aduc acasă tot felul de lucruri, între care cel mai frecvent comenzi de mâncare. Orașul este împânzit de taxiuri și mașini de la Uber sau Bolt care fac transport de persoane. Estimez că, în mai puțin de o lună, toate acestea se vor împuțina dramatic. În ultimul an, cele mai mari scumpiri, de circa 40%, au fost înregistrate la serviciile de cosmetică. Nu pentru că au existat costuri care au crescut foarte mult, ci pentru că, așa cum ne arată efectul Balassa-Samuelson, serviciile se scumpesc pe măsură ce crește nivelul general al salariilor. Estimez că fix aici vom avea prima scădere puternică a cererii, așa că prețurile vor coborî.

Venituri mai mici, șomaj mai mare, inflație mai mare – toate vor contribui la nemulțumire serioasă în societate, cu manifestări pe care nu pot sa le prezic. Dar ele vor fi, fără îndoială.

Sper să nu ajungem aici. Dar, când văd că unii politicieni tratează situația de azi drept un fel de „business as usual”… Discuţiile despre rectificarea bugetului pornesc nu de la constrângerile dezechilibrului major dintre venituri şi cheltuieli, ci de la câte zeci de miliarde de lei ar mai avea nevoie pentru ca ministerele să îşi vadă liniştit de treabă.

Asta îmi amintește de pisica mea, când locuiam la etajul 8 al unui bloc, iar ea sărea de pe rama de la fereastră pe marginea de la balcon fără niciun soi de grijă. Ar fi putut aluneca și ar fi căzut în gol de la peste 20 de metri. Pur și simplu, nu avea simțul pericolului!  

Acest articol a apărut inițial pe platforma Contributors.ro.