Dan Amariei, la 20 de ani de la lansarea albumului Omul cu Șobolani – „Ne punem în cap”: „Existau niște locuri cu un farmec mișto, cum ar fi Lăptăria sau Motoarele, genul de locuri care nu cred că vor mai exista vreodată”

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la apariția unui album care a însemnat mult pentru scena de rock alternativ din România. Materialul „Ne punem în cap” de la Omul cu Șobolani ne amintește de o perioadă în care nimeni nu știa încotro s-o ia. Totul a fost o improvizație frumoasă. În prezent, când totul e ultra-calculat, analizat și postat, audiția unui astfel de material e aproape un act de rebeliune. Am vorbit cu Dan Amariei, solistul și fondatorul formației, despre albumul care a influențat o generație întreagă.

Dacă te uiți la videoclipul piesei „Odă (În Piața Romană)” o să vezi o gașcă de tineri care iese în evidență. Sunt vopsiți în cap, îmbrăcați în haine colorate, au pierce-uri și o atitudine degajată și încordată în același timp.

Bazooka, toboșarul formației, e machiat și poartă o geacă de pene peste bustul gol. Dan Amariei, solistul și fondatorul formației, are chelia acoperită cu diferite desene, graffiti-uri în miniatură, pe care le găsești de obicei pe o placă de skateboard. Erau alte vremuri pe atunci, asta e ideea.

E prima piesă în tracklist-ul albumului „Ne Punem În Cap”, primul din discografia Omul cu Șobolani și unul dintre cele mai importante materiale din rock-ul alternativ românesc, lansat pe piață acum două decenii.

E acolo sus cu Vița de Vie, Coma, Implant pentru Refuz sau AB4. Muzică pentru cei care ies în evidență, dar nu-și găsesc locul în societate. Pe album găsești bucăți pe care le cântă și în prezent în concerte.

Pe lângă „Odă”, mai ai și „Dez(orientat)”, „Razna” sau „Cineva să ne..”. Majoritatea fanilor OCS consideră că ăsta e cel mai bun de la ei. Cu ocazia aniversării, l-am rugat pe Dan Amariei să-mi răspundă la câteva întrebări despre material:

„Ne punem în cap” împlinește 20 de ani în 2021. De ce crezi că a rămas unul dintre cele mai importante albume din rock-ul alternativ românesc chiar și după două decenii?

Nu știu dacă a rămas. Dacă zici tu, așa o fi. Este un album complex, aproape „concept”, deși mă feresc de termenii ăștia, tras în patru ani de zile, în multe studiouri, în multe condiții neprielnice și/sau dubioase.

Are multe zone muzicale, ceea ce îl face, probabil, destul de consistent. Plus că a apărut într-un moment foarte bun, cumva, în peisajul muzicii românești. Apăruse Atomic TV, începuse să explodeze muzica românească. A prins un „val” bun, aș putea să zic.

Este un mesaj în interiorul materialului care zice așa: „acest album există doar pentru că noi vrem asta”. Explică-mi care-i sensul lui.

Ha-ha! Uitasem de asta. Mi-aduc aminte cum a apărut acolo și cine l-a pus, nu dau nume. Este o mini-aroganță, pentru că este un album muncit și chinuit, cum spuneam, cu multe piedici și opreliști, mai din toate părțile, inclusiv un proces cu casa de discuri.

Deci, da, este un album care a ieșit că am avut noi energia, răbdarea și nebunia să îl facem posibil. Să ne înțelegem, în vremurile alea nu existau scule, săli de repetiții, erau foarte puține studiouri. Și foarte scumpe. Nu exista „am și io o placă de sunet acasă și-mi fac albumul. Deși pe următorul, „Mâinile sus!”, cam așa l-am făcut.

Ai spus într-un alt interviu că nu e albumul tău preferat. Acum că au trecut 20 de ani de la lansare, cum ai clasa „Ne punem în cap” în discografia Omul Cu Șobolani?

Așa am spus? Probabil, uite, am îmbătrânit, uit ce spun. Dar da, nu e albumul meu preferat. Tocmai din cauză că e mult prea personal, compus într-o perioadă nebună rău, și care, cum ziceam, are tot felul de piese.

Sunt piese, de exemplu „Hai”, pe care nu le-aș mai cânta sau compune niciodată, în care nu mă mai regăsesc deloc. Și am alte albume mai aproape de sufletul meu, cum ar fi „OCSTV” sau „Marea căutare”. Dar asta nu înseamnă că nu-l consider poate cel mai bun album OCS.

De câteva piese nu scapă niciun playlist, nici în ziua de azi, gen „Odă”, „Razna”, „Cineva să ne..”. Și crede-mă, doamne, cât aș vrea să mai scap de ele.

Ce înseamnă simbolul ăla de pe copertă?

Coperta este făcută de Donald Simionoiu, căruia nu i-am mulțumit niciodată îndeajuns. Mulțumim, Donald! Ăla este un personaj-simbol, inventat de el. N-am stat să analizăm prea mult cine e gagiu’.

Care e piesa ta preferată de pe „Ne punem în cap”?

Probabil „Ultimul om”. Am simțit-o eu așa mai metafizic decât pe restul. Dar îmi place foarte mult și „Unu”.

Ai vrea să schimbi ceva la el?

E o întrebare dureroasă. Da. Vreo juma’ de album. Mă alint și eu. Dar cu ce gândeam, simțeam, știam pe vremea aia, cred că neîntâmplător a ieșit cum trebuia să iasă.

Ce-ți amintești din perioada înregistrărilor?

Cum spuneam, a fost tras în multe locuri. Dar, în principal, la Vlad „Ben” Blandu în studio, aproape pe gratis, să-i dea Dumnezeu sănătate omului! Și la Marian Ionescu în studioul din Piața Lahovari.

În ambele se stătea mult, extrem de mult, câteodată nepermis de mult, iar în primul, la Ben, știu că nopțile nu se mai terminau. Împărțeam studioul cu Paraziții și multe lucruri se întâmplau pe acolo. Mai venea un câine, mai trecea o pisica prin curte, d-astea. Nebunie, îți spun.

Așa au ieșit piesele „Latrino” și „LSD”, din prea multe nopți consumate, care s-au cerut „afară”. Cel mai tare era că nu existau prea multe reguli, puteai să faci cam orice.

Am tras videoclipul de la „Odă”, evident, în Piața Romană, printre mașini, doar după o discuție amiabilă cu un domn polițist de acolo. Mai filmează acum în Piața Romană, fără „jde mii” de aprobări, costuri etc.

Cum erau concertele OCS din perioada respectivă?

Puține și destul de proaste. Nu existau scule, cluburi, era western totul. Pe de altă parte, existau niște locuri cu un farmec foarte mișto, cum ar fi Lăptăria sau Motoarele, genul de locuri care nu cred că vor mai exista vreodată.

Aveai 24 de ani când a ieșit pe piață. Cum era Dan la vârsta aia?

Din fericire, sau din păcate, destul de încrezător în sine. Și destul de lipsit de inhibiții, că altfel nu avea tupeul să se urce pe scena, să experimenteze toate experiențele astea. Și destul de lipsit de simțul ridicolului. Again, din fericire sau din păcate.

Albumul a fost înregistrat și în studioul celor de la Vița de Vie. Pe album îl găsim pe Bazooka, care a cântat în Sport Sângeros III și la Moonlight Breakfast. E și o colaborare cu Dan Costea de la Coma. Faceți parte din generația de aur a muzicii rock alternative din România. Calitatea colegilor a fost un avantaj în evoluția trupei?

Te referi la calitatea colegilor de generație? Da, evident. Coma, AB4, Emil, toate au fost trupe care au format un nucleu foarte bun în perioada aia și chiar și acum.

Energia acelei „generații”, ce cretin sună, a fost și încă este, cred, sper, una foarte consistentă.

Crezi că vom mai vedea un astfel de val de trupe de rock care să prindă radio-ul sau măcar trending-ul de pe YouTube? Și nu doar comercial, ci și din punct de vedere al calității muzicii?

Nu cred că am inventat noi roata rockului. Adică sigur nu. Deci, cu siguranță vor mai fi tot felul de valuri. Este nevoie și de cerere, nu numai de ofertă. Noi am avut norocul să venim pe un teren destul de arid, era generația veche cu alde Iris & co., iar lumea avea nevoie de un aer ceva mai altfel. Am avut noroc.