De 4000 de ani omenirea plafonează prețuri și tot n-a învățat că asta nu funcționează. Guvernul tocmai a plafonat pentru încă 6 luni adaosul comercial la produsele alimentare

”Am luat decizia să continuăm plafonarea adaosului comercial la produsele alimentare cu 6 luni de zile. Acest lucru s-a făcut atât pe baza discuţiilor din coaliţie, dar şi pe baza discuţiilor cu reţelele de magazine şi cu producători”, a anunţat premierul Ilie Bolojan. De 4000 de ani omenirea plafonează prețuri și tot n-a învățat că asta nu funcționează, scrie The Daily Economy.

În 1892, arheologul francez Henri Pognon a făcut o descoperire istorică la câteva zeci de mile nord-est de Bagdad: ruinele anticului oraș-stat Eshnunna.

Deși nu a fost excavat decât zeci de ani mai târziu de o altă echipă arheologică condusă de egiptologul olandez Henri Frankfort, a fost una dintre marile descoperiri ale secolului, dezvăluind secretele unui oraș mesopotamian care fusese ascuns timp de milenii.

Printre secretele descoperite pe tăblițele cuneiforme se număra și faptul că Eshnunna folosea controlul prețurilor , fiind cea mai veche înregistrare istorică a plafonării prețurilor:

1 kor de orz [she’um] este (prețuit) la [ana] 1 șekel de argint;

3 qa de „cel mai bun ulei” sunt (evaluate) la 1 șekel de argint;

1 seah (și) 2 qa de ulei de susan sunt (evaluate) la 1 siclu de argint… Chiria pentru un car împreună cu boii și vizitiul său este de 1 massiktum (și) 4 seah de orz. Dacă este (plătit în) argint, chiria este de o treime dintr-un siclu. El trebuie să-l conducă toată ziua.

Controlul prețurilor impus de Eshnunna depășește cu câteva secole Codul lui Hammurabi (1755–1750 î.Hr.), o înregistrare mai faimoasă din Babilonul antic, care era un „labirint de reglementări de control al prețurilor”, așa cum a spus istoricul Thomas DiLorenzo .

Acest lucru ar putea explica de ce Primul Imperiu Babilonian a eșuat cu aproape o mie de ani înainte ca poetul grec Homer să povestească despre Războiul Troian. Controlul prețurilor nu funcționează.

O scurtă istorie a controlului prețurilor

Grecii antici ni l-au dat poate pe Homer și poveștile sale minunate, dar ei sufereau de aceeași ignoranță economică ca și conducătorii din Eshnunna când venea vorba de fixarea prețurilor.

În anul 388 î.Hr., prețurile la cereale din Atena erau scăpate de sub control – în mare parte pentru că conducătorii atenieni aveau un set incredibil de complex de reglementări privind producția agricolă și comerțul, care includea „o armată de inspectori de cereale numiți în scopul stabilirii prețului cerealelor la un nivel considerat just de guvernul atenian”. Pedeapsa pentru eludarea acestor controale ale prețurilor era moartea, iar mulți comercianți de cereale s-au trezit curând judecați și se confruntau cu o astfel de pedeapsă atunci când s-a descoperit că „acumulau” cereale în timpul unor lipsuri (provocate de om).

Imperiul atenian era deja istorie când Roma a încercat propria schemă de control al prețurilor, șapte sute de ani mai târziu, la o scară mult mai mare. În anul 301 d.Hr., împăratul Dioclețian a emis Edictul său privind prețurile maxime , care stabilea o rată fixă ​​pentru tot felul de produse, de la ouă și cereale la carne de vită și îmbrăcăminte și nu numai, precum și salariile muncitorilor care produceau aceste articole. Pedeapsa pentru oricine era prins încălcând aceste edicte era – ați ghicit – moartea. Comercianții au reacționat exact așa cum s-ar fi așteptat la aceste reglementări.

„Oamenii nu mai aduceau provizii la piață, deoarece nu puteau obține un preț rezonabil pentru ele”, a scris un istoric. Nu este o coincidență faptul că imperiul Romei a luat curând aceeași cale ca și cel al atenienilor (deși jumătatea estică avea să supraviețuiască încă o mie de ani).

Controlul prețurilor a transformat o penurie de alimente într-o foamete în toată regula

Și apoi există colonia britanică Bengal, situată în nord-estul Indiei. Puțini oameni își amintesc astăzi de foametea din Bengal din 1770 , ceea ce este uimitor având în vedere că aproximativ 10 milioane de oameni au murit, aproximativ o treime din populația sa. Și mai uimitor este cât de puțină atenție a atras evenimentul la acea vreme, cel puțin în presa londoneză.

În timp ce mulți au atribuit foametea musonilor și secetei care au afectat regiunea în 1768 și 1769, Adam Smith, scriind în „Avuția națiunilor” , a observat corect că tocmai controlul prețurilor care a venit ulterior a fost cel care a transformat probabil o penurie de alimente într-o foamete în toată regula.

„Seceta din Bengal, de acum câțiva ani, ar fi putut probabil să provoace o lipsă foarte mare. Niște reglementări nepotrivite, niște restricții imprudente, impuse de funcționarii Companiei Indiilor Orientale asupra comerțului cu orez, au contribuit, poate, la transformarea acestei lipse într-o foamete.”

Când guvernul, pentru a remedia inconvenientele unor lipsuri, ordonă tuturor negustorilor să-și vândă grâul la ceea ce presupune un preț rezonabil, fie îi împiedică să-l aducă la piață, ceea ce poate produce o foamete chiar la începutul sezonului; fie, dacă îl aduc acolo, îi ajută pe oameni și, prin urmare, îi încurajează să-l consume atât de repede încât să producă în mod necesar o foamete înainte de sfârșitul sezonului.

Și să nu uităm de Revoluția Franceză, unde, în 1793, liderii au adoptat Legea Maximului General , un set de controale ale prețurilor adoptate pentru a limita „exagerarea prețurilor”. (Henry Hazlitt a avut dreptate când a numit legea „o încercare disperată de a compensa consecințele supra-tipăririi nechibzuite de bani de hârtie”).

Istoricul american Andrew Dickson White (1832-1918), cofondator al Universității Cornell, a explicat consecințele acestei politici.

„Primul rezultat al legii [prețurilor] maxime a fost că s-au luat toate măsurile pentru a se evita prețul fix impus, iar fermierii au adus cât mai puține produse posibil”, a scris White. „Acest lucru doar a sporit penuria”.

Semnale importante ale pieței

Din fericire, astăzi avem avantajul nu doar al istoriei, ci și al științei economice care ne arată că controlul prețurilor nu funcționează.

Economia fundamentală ne învață că prețurile sunt semnale importante ale pieței. Prețurile mari pot fi supărătoare pentru consumatori, dar ele semnalează producătorilor oportunitatea de profit, ceea ce duce la mai multă producție și investiții. De asemenea, ele semnalează consumatorilor că bunul este rar, ceea ce încurajează oamenii să îl utilizeze mai puțin.

Să luăm benzina. Dacă prețul ar fi de 20 de lei/litru, probabil că lumea ar conduce mai rar decât acum, când e sub 8 lei litrul. Prețul ridicat semnalează și producătorilor o oportunitate de profit, ceea ce încurajează investițiile și producția, ceea ce duce în cele din urmă la prețuri mai mici la benzină. Așa cum spun uneori economiștii, „soluția la prețurile mari sunt prețurile mari”.

Stabilirea unui preț artificial scăzut pentru benzină ar transmite semnale greșite atât consumatorilor, cât și producătorilor. Prețul scăzut descurajează producătorii să aducă combustibil pe piață și, de asemenea, încurajează consumatorii să utilizeze mai mult combustibil, deoarece este artificial ieftinit – ceea ce este o rețetă pentru o penurie de benzină.

Exact asta s-a întâmplat în anii 1970, după ce președintele Nixon a anunțat controale ale prețurilor la benzină, ceea ce a dus la o penurie națională susținută și la conducte masive de gaze. (Ca fapt divers, Nixon știa că controalele sale ale prețurilor vor fi un dezastru, dar le-a adoptat oricum pentru că le-a semnalat alegătorilor că „vorbea serios”.)