De ce „Adolescence” e despre noi toți, adulți și tineri. Perspectiva adolescenților români / Victima devine abuzator dacă nu are posibilitatea să vindece și să integreze rana

Unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăgiți cronicari de film români, Iulia Blaga, revine la HotNews. Va avea mai multe rubrici, propunându-și să folosească filmele ca o platformă pentru a discuta despre subiecte de mare interes din viața de zi cu zi. Astăzi, scrie despre perspectiva românească a relației adulți – tineri și părinți- copii după lansarea uneia dintre cele mai discutate serii TV ale anului: ”Adolescence”, de pe Netflix. 

După ce am renunțat la colaborarea cu „Libertatea”, în decembrie 2023, am luat o pauză de la scris. Perioada de reevaluare s-a transformat la un moment dat, brusc, într-un proces de redescoperire și vindecare a unor traume vechi. De la un punct încolo a început să-mi lipsească scrisul și, pentru că deja făcusem niște progrese și voiam să-i ajut și pe alții, am demarat un serial pe Facebook, „Dosarele N”. 

Lumea nu s-a oprit în lunile cât m-am documentat despre narcisism și traume, dar expunerea propriei vulnerabilități m-a făcut să văd că tot mai mulți oameni vor să vorbească sau cel puțin să audă vorbindu-se despre subiecte ca rană, abuz etc. Că există un proces de vindecare generală, la care fiecare putem contribui. Și că aș fi mai utilă dacă aș orienta verdictele estetice despre filme spre astfel de teme. 

Seria TV care atinge un nerv sensibil al lumii întregi

Mi s-a aprins beculețul încă dinainte de a vedea miniseria britanică „Adolescence”, când oamenii au început să o recomande pe Facebook imediat după premiera de pe Netflix. Faptul că a fost văzută în lume de 24,3 milioane de spectatori în primele patru zile (mai mult decât populația României) e semnul evident că atinge puncte universal sensibile și că oamenii au nevoie de soluții. 

Nu cred că serialul vrea să ofere soluții, o face însă indirect, arătând cum toți maturii bine intenționați – în special părinții și profesorii, nu pot împiedica bullying-ul și violența la vârste tot mai fragede pentru că nu pot avea un dialog real cu copiii. 

Fondul de îngrijorare pe care a apărut filmul

Cu succesul lui neașteptat, „Adolescence” a picat, de fapt, la țanc pentru că evoluțiile spectaculare recente ale lui Donald Trump, Elon Musk și J.D. Vance, plus istoria fraților Tate, au arătat că bullying-ul și masculinitatea toxică sunt fenomene pe scară tot mai largă și că școlile sunt nivelul cel mai jos la care se manifestă. Primul nivel și poate cel mai important, pentru că acolo încă se poate interveni cu rezultate.

Cred că impactul major pe care îl are acest serial e în zona empatiei, deși bullying-ul nu trădează doar dificultatea de a te pune în papucii celuilalt, ci și, uneori, o vulnerabilitate care a fost și ea devalorizată și expusă prin bullying. 

Victima devine abuzator dacă nu are posibilitatea să vindece sângerarea internă. Rana lui se va transforma în rana celuilalt. Vom face cu ceilalți ceea ce s-a făcut cu noi.

Episodul cu terapeutul

M-a impresionat cel mai mult episodul în care psihologul trimis să evalueze acest copil de 13 ani gestionează cu dificultate accesele lui de furie. M-am întrebat de unde vine această furie imensă la un copil care nu pusese probleme și care stătea cuminte în camera lui (deși părinții nu știau la ce se uită pe telefon).

Desigur, vorbim aici despre părinți ocupați, despre dificultatea profesorilor de a menținea liniștea în clasă (ce să mai stabilească un dialog autentic), despre avalanșa de informație care ne derutează și copleșește, despre nevoia tuturor de validare, care la vârste fragede e și mai importantă.

Mi-a rămas ca un cui în cap ce scria pe un perete al școlii: „You are a rainbow of possibilities” („Ești un curcubeu de posibilități”). Mi s-a părut revelator că toată lumea se întreabă în miniserie: „Ești ok?”, deși toți se simt depășiți de situație. 

Întrebarea nu trădează decât neputința de a găsi o explicație la ceva care e împotriva naturii.

Nu vreau să dau spoilere pentru cine nu a văzut încă miniseria, dar am înțeles desfășurarea exagerată de forțe din primul episod ca pe un element necesar într-un episod mai degrabă procedural, care avea nevoie de suspans și rigoare. Ideea de a filma toate episoadele dintr-un singur foc, fără tăieturi, a stârnit comentarii elogioase. 

Mi-a plăcut cum aparatul de filmat te duce de la un om la altul dându-ți impresia unui personaj colectiv, care e atins de tragedie până la ultimul individ. Și care e responsabil ca un tot unitar. Asta explică și de ce nu există un personaj principal urmărit de la începutul și până la sfârșitul fiecărui episod.

Că suntem o colectivitate și că fiecare dramă sau bucurie se transmite în rețea e o realitate pe care n-o mai putem nega.

Cum gândesc liceenii români

De câțiva ani țin împreună cu psihoterapeutul Florentina Beznea un atelier de educație cinematografică și dezvoltare personală la Sibiu (în colaborare cu Asociația ESTE Film). Anul trecut, am lucrat pe anxietate (frica de necunoscut, de celălalt și de sine) în școli și licee. Aș vrea să vă împărtășesc câteva reacții ale liceenilor.

Frica de necunoscut:

• deși avem impresia că nu ni se poate absolut nimic întâmpla în propria casă / oraș, uneori ne simțim amenințați 
• necunoscutul ne poate invada spațiul și să ne sufoce
• necunoscutul poate fi de la o nouă școală, la un nou medic sau o întâlnire, un interviu
• întotdeauna trebuie să căutăm lumina
• să nu rămânem singuri în fața problemelor noastre

 Frica de celălalt și de sine:

• cel mai mare inamic ne suntem uneori chiar noi înșine când nu avem încredere în noi, când suntem prea perfecționiști sau când cerem prea mult de la noi … atunci ne scurtcircuităm
• în momentul în care te accepți așa cum ești sau vezi mâna care ți se întinde, se și aude melodia speranței
• cel mai greu e să păstrezi speranța atunci când totul pare să ți se închidă.

„Toți copiii au nevoie de un singur lucru: de ceva care să-i facă să se simtă bine cu ei înșiși”

Un profesor exclamă în „Adolescence”: „Copiii ăștia sunt imposibili!”. Dar ce se întâmplă cu adevărat în ei nu știe nimeni, nici măcar cei mai buni prieteni ai lor. Să fii stigmatizat la 13 ani ca incel (virgin pentru totdeauna) nu are legătură cu sexualitatea cât cu sentimentul apăsător că nu ești suficient de bun.

Sexualizarea stimei de sine scăzută (și nu doar în  cazul copiilor) e un efect al manosferei (sfera digitalizată), dar se referă în principal la frica de celălalt și de sine. Expunerea la informație nefiltrată pe internet îi face pe copii și adolescenți să preia sexualitatea ca pe un criteriu de validare socială și personală. Nu cred că doar frații Tate sunt de vină, ci întreg sistemul social în care trăim.

Polițista zice bine: „Toți copiii au nevoie de un singur lucru: de ceva care să-i facă să se simtă bine cu ei înșiși.”

O echilibrare lipsită de echilibru

Deși sună paradoxal, cred că manosfera (adică promovarea online a masculinității și misoginismului prin site-uri și platforme dedicate) e la nivel subtil indiciul unei echilibrări zgomotoase a masculinului cu femininul. 

După secole în care forța fizică, îndrăzneala, ambiția, valorile materiale au primat, societatea devine tot mai permeabilă la calități feminine – intuiția, creativitatea, întoarcerea spre natură, înțelepciunea. E nevoie și de unele, și de celelalte, în echilibru, dar, expuși ideologiei fraților Tate de pe internet, acești copii somatizează dureros ultimele zvâcniri ale unei forme de masculinitate care nu vrea să piardă supremația. 

Melodia lui Sting („Fragile”), care acoperă finalul unuia dintre episoade, chiar asta spune: „Nimic nu vine din violență și nimic nu ar putea vreodată veni din violență / Pentru toți cei născuți sub o stea furioasă/ Să nu uităm cât de fragili suntem.” 

„Să îți înțelegi emoțiile negative înseamnă să nu le mai pasezi celorlalți sperând că așa vei scăpa de ele”

Violența vine din frică. Acceptarea propriei vulnerabilități te face mai puternic.

„Adolescence” mi-a adus aminte de un documentar foarte bun, „Platon cel tânăr”/„Young Plato” (2021), care poate se mai găsește pe platforma TIFF Unlimited. E despre o școală din Belfast, al cărei director folosește filosofia pentru a struni copiii crescuți într-un mediu violent, lângă zidurile care despărțeau altădată catolicii de protestanți. Singura soluție, azi, pentru a avea eficiență în educarea copiilor, e să înveți să-i asculți și să le validezi emoțiile făcându-i să le înțeleagă.

Toți avem dificultăți în a ne accepta și înțelege furia sau tristețea, de asta „Adolescence” nu e doar pentru părinții speriați că nu știu ce înseamnă incel sau emoticoanele cu inimioare colorate. Să îți înțelegi emoțiile negative înseamnă să nu le mai pasezi celorlalți sperând că așa vei scăpa de ele. În școala  din „Platon cel tânăr” copiii învață că nu e bine nici să-și reprime furia, pentru că ea poate răbufni mai târziu în moduri dramatice.

Profesorii care strigă la copiii din „Adolescence” și îi pedepsesc crezând că așa vor reuși să se impună (își) fac la fel de mult rău ca cei care pretind că nu aud și nu văd. 

Cum spune psihoterapeutul Florentina Beznea, „Adolescence” e despre un întreg sistem social eșuat, despre o societate eșuată la toate nivelurile (familial, educațional). De asta te și lovește în plex și îți dă un sentiment de pustiire, pentru că agresorul e un copil fără probleme, frumos și curat. De fapt, nu există victimă și agresor, toată lumea e victimă și toată lumea e neputincioasă.