De ce ar mai citi elevii dacă la examene li se cer comentarii învățate pe de rost? Profesor: „Noi punctăm, de fapt, plagiatul”
Cine își imaginează că epoca tocitului și a comentariilor literare învățate pe de rost a apus demult în școala românească se înșală amarnic. Preponderent, materia Limba și literatura română e redusă la autori canonici, comentarii standard și formule memorate pentru examene. După aproape două decenii fără schimbări majore la această disciplină, anul acesta ar fi putut aduce o resetare a modului în care elevii se apropie de lectură, odată cu noua programă de Limba română pentru clasa a IX-a (destinată elevilor care încep liceul în toamna 2026).
Mulți profesori și specialiști în educație spun, însă, că această oportunitate a fost ratată. În loc să deschidă apetitul pentru cărți, cred ei, noua programă riscă să îndepărteze și mai mult adolescenții de literatură. Iar felul în care se suține examenul de bacalaureat și modul de punctare împing copiii spre aceeași practică: memorare și reproducerea unor interpretări standardizate.
Într-un interviu acordat Totul Despre Mame, profesorul de Limba și literatura română Emil Munteanu (de la Colegiul Național Iași)— cofondator al clubului și revistei literare Alecart, un proiect în care sute de liceeni din Iași discută cărți și se întâlnesc cu scriitori — avertizează că literatura riscă să fie predată în școală „ca într-un muzeu”: admirată de la distanță, explicată și clasificată, dar rareori trăită cu adevărat.
Experiența lui cu elevii din clubul de lectură arată însă că interesul pentru cărți există, dacă lectura devine dialog și experiență personală, nu doar materie pentru evaluare. Citiți în interviul de mai jos de ce crede profesorul că noua programă la limba română ratează o mare șansă pentru elevi, de ce continuă ei să memoreze comentarii și ce pierd adolescenții care nu citesc în liceu.
Despre programa de clasa a IX-a, recent aprobată, mulți profesori spun că nu face decât să îndepărteze elevii de lectură. Chiar ați scris că programa aceasta riscă să transforme literatura în muzeu. Puteți dezvolta această idee?
Profesor Emil Munteanu: Am folosit metafora muzeului pentru că uneori așa arată literatura în școală: un spațiu în care intri în liniște, privești obiecte prețioase aflate în vitrine, primești explicații despre ele, dar nu ai voie să le atingi cu adevărat. Literatura însă nu este un obiect de patrimoniu, ci o experiență. Ea trăiește doar atunci când este citită și interpretată de cineva. Ca profesori, încercăm să le spunem elevilor că sunt co-autori ai fiecărei opere pe care o citesc, nu spectatori pasivi. Că fiecare roman ar putea fi o călătorie la capătul căreia nu vor găsi neapărat niște răspunsuri, dar vor fi înarmați cu întrebări relevante. Că fiecare volum de poezie ar putea fi o radiografie a emoțiilor și a stărilor lor.
În momentul în care programa devine prea rigidă sau prea preocupată de clasificări, de tipologii și de etichete, există riscul ca textul literar să fie tratat ca un exponat: îl descriem, îl contextualizăm, îl analizăm tehnic, dar nu mai ajungem să-l trăim.
Paradoxul este că tocmai literatura care ar trebui să fie spațiul libertății de interpretare și al întâlnirii netrucate dintre cititor și operă ajunge uneori să fie predată ca un set de proceduri. Nu pentru că textele ar fi vechi, ci pentru că sunt scoase din circuitul viu al experienței personale. Or, prin organizarea tematică a programei, așa cum a fost ea până acum la clasa a IX-a, elevii mi-au dat impresia că au înțeles că în literatură intri ca un călător, nu ca un turist. Ei intră cu întrebările lor, cu neliniștile personale, cu propriile experiențe.
Abia apoi descoperă că aceleași întrebări au fost puse și acum o sută sau două sute de ani. Experiența mea cu elevii de la clubul și revista Alecart mi-a confirmat de multe ori că interesul pentru literatură apare atunci când lectura este trăită ca întâlnire, ca dialog, nu ca inventar cultural.
Citește continuarea interviului AICI.