De ce are Elveția mai multe buncăre antiatomice decât orice altă țară din lume?

La început, Zora Schelbert, directoarea operațională și ghidul turistic al buncărului antiatomic Sonnenberg din Lucerna, nu era sigură dacă solicitările pe care le primea erau o glumă. Era februarie 2022, iar Rusia tocmai lansase primele bombe asupra Kievului, relatează The Guardian.

„Oamenii mă întrebau ce fel de măsuri ar trebui să ia, unde ar trebui să meargă”, a spus Schelbert. Și-a dat repede seama că au confundat societatea istorică pentru care lucrează, Unterirdisch Überleben („Supraviețuire în Subteran”), cu departamentul local de protecție civilă.

Spre fascinația, nedumerirea și, uneori, invidia vecinilor săi europeni, Elveția, o țară cu o populație de aproape 9 milioane, are mai multe buncăre pe cap de locuitor decât orice alt stat din lume – suficiente pentru a garanta un adăpost pentru fiecare rezident în caz de criză. (Suedia și Finlanda sunt pe locul doi, acoperind toate orașele mari.)

Solicitările pe care le primea Schelbert veneau de la oameni speriați care încercau să afle unde le sunt repartizate locurile. Astăzi însă, buncărul Sonnenberg este în mare parte un muzeu. Construit inițial în 1971 pentru a proteja până la 20.000 de persoane, a rămas unul dintre cele mai mari adăposturi nucleare din lume până în 2002, când capacitatea sa a fost redusă la 2.000 de locuri pentru a spori eficiența și a reduce costurile.

„Desigur că am tratat răspunsurile cu seriozitate”, a spus Schelbert, explicând cum a redirecționat persoanele îngrijorate către autoritățile competente. „Dar apoi au început să vină și mai multe emailuri. Și apeluri telefonice”, povestește ea.

Războiul din Ucraina a schimbat percepția recentă a elvețienilor despre buncăre

În fața agresiunii neîncetate a Rusiei în Ucraina și a îngrijorărilor legate de eventuala reducere a prezenței militare americane pe continent, țările europene reinvestesc în apărare. Însă protecția civilă, măsuri non-militare pentru apărarea civililor, inclusiv construcția de buncăre împotriva atacurilor nucleare și aeriene, a devenit și ea o nouă prioritate.

În ianuarie, Norvegia a reintrodus o lege din perioada Războiului Rece care impune construirea de adăposturi antiaeriene în toate noile clădiri rezidențiale – o cerință pe care Elveția o menține fără întrerupere din 1963. În Germania, care a adoptat recent o legislație fără precedent pentru a finanța cheltuieli militare noi, problema modului și oportunității construirii de buncăre civile este din nou un subiect de dezbatere publică activă.

Parțial inspirată de eforturile din Germania și Norvegia, în martie anul acesta Uniunea Europeană a emis declarații oficiale prin care îndeamnă rezidenții să păstreze în permanență o rezervă de provizii de urgență care să acopere necesarul pentru 72 de ore. Interesul față de război și dezastre provocate de om se simte mai acut decât oricând de la sfârșitul Războiului Rece încoace.

În Elveția, interesul reînnoit pentru protecția civilă este mai degrabă un indicator al schimbării atitudinii publice decât un semn al unei modificări reale de politică. Înainte de 2022, „adăposturile erau văzute de o mare parte a populației și chiar de unii politicieni ca fiind inutile”, a afirmă Daniel Jordi, directorul federal al protecției civile și instruirii din Elveția.

„Iar asta s-a schimbat, cu siguranță”, a subliniat el în comentarii făcute pentru The Guardian.

Fiecare rezident al Elveției are un loc asigurat într-un adăpost antiatomic

Silvia Berger, profesoară de istorie a Elveției la Universitatea din Berna și una dintre cele mai importante experte în istoria culturală a buncărelor, afirmă la rândul său că invazia Rusiei în Ucraina a influențat profund percepțiile publice cu privire la protecția civilă: „Suntem în mijlocul unei transformări” a atitudinilor publice „care nu s-a încheiat încă”, subliniază ea.

Politica Elveției de a oferi adăpost fiecărui rezident în caz de criză a fost consfințită prin lege acum mai bine de 60 de ani. Fiecare nouă clădire rezidențială trebuie să includă un buncăr propriu. În caz contrar, dezvoltatorii sunt obligați să aloce fonduri pentru unul public în apropiere, întreținut de stat.

Drept urmare, Elveția găzduiește acum 370.000 de buncăre concepute pentru a proteja civilii în subteran, de la câteva ore până la două săptămâni. Sistemele de ventilație au o durată de viață de aproximativ 40 de ani și neutralizează efectele radiațiilor, reziduurilor nucleare și armelor chimice și biologice.

Costul de întreținere și construcție per persoană, suportat în mare parte de dezvoltatori și proprietari, este comparabil cu primele anuale pentru asigurarea de sănătate în Elveția. Istoric, prețul per loc este de aproximativ 1.400 de franci elvețieni în buncăre cu o capacitate de 50 până la 200 de persoane, sau aproximativ 3.000 de franci elvețieni pentru cele mai mici. Pe timp de pace, majoritatea elvețienilor le folosesc drept pivnițe pentru vin, spații de depozitare sau saune. În anii 1990, pe măsură ce tensiunile din Războiul Rece s-au ameliorat, buncărele au fost folosite chiar pentru paintball, repetiții muzicale sau drept centre comunitare.

Un al doilea tip de buncăr – posturi de comandă pentru personalul de protecție civilă și de urgență care gestionează operațiunile – este proiectat pentru șederi mai lungi și este dotat cu dușuri, chicinete și acces la internet. În ultimii ani, aceste centre de comandă au fost folosite ca adăposturi suplimentare pentru refugiați, solicitanți de azil și persoane fără adăpost.

„Asta ne-am dorit”, afirmă Jordi despre utilizările „extracurriculare” ale buncărelor: „un sistem care este folosit în mod normal, dar care, când se întâmplă ce e mai rău, poate fi transformat rapid într-o cameră protejată”.

Reglementările actuale cer ca buncărele să fie gata de criză în mai puțin de cinci zile. Despre această perioadă de pregătire, Jordi afirmă: „Războiul nu izbucnește mâine fără niciun semn prealabil”.

Protecția civilă are o tradiție îndelungată în Țara Cantoanelor

Atașamentul elvețienilor față de protecția civilă universală are rădăcini mai profunde. Buncărele sunt pur și simplu „o parte integrantă a identității elvețiene”, argumentează Guillaume Vergain, director adjunct al serviciului de protecție civilă și afaceri militare pentru cantonul Geneva, al cărui rol este să se asigure că adăposturile sunt construite conform normelor și la capacitatea prevăzută de lege. „Este în ADN-ul nostru”, spune acesta despre protecția civilă.

Acest ADN este moștenit direct din al Doilea Război Mondial, când buncărele făceau deja parte din strategia militară elvețiană. La începutul anilor ’40, când Elveția neutră era complet înconjurată de puterile Axei, armata a aprovizionat Réduit-ul Elvețian („Reduta Națională”), o serie de fortificații militare din Alpii centrali datând din anii 1880, cu provizii și muniție, pregătindu-se pentru o eventuală invazie nazistă.

Rata victimelor civile din bombardamentele aeriene din alte părți ale Europei a demonstrat însă nevoia unui program echivalent de protecție civilă.

Cursa înarmării nucleare din timpul Războiului Rece a făcut ca programele de protecție civilă să fie și mai urgente. Rezultatul, afirmă Silvia Berger, a fost o nouă mentalitate de „apărare națională totală”, care includea și apărarea ideologică a „valorilor de bază ale Elveției”, precum federalismul, independența, democrația participativă și neutralitatea politică – idealuri poziționate în contrast cu autoritarismul sovietic.

Alți factori culturali au făcut ca buncărele să fie o strategie logică. Berger afirmă că, spre deosebire de Statele Unite, unde în timpul Războiului Rece mersul în subteran putea fi văzut cu dispreț ca un semn de slăbiciune sau cultural „neamerican”, în istoria militară elvețiană munții și subteranul au fost întotdeauna văzute ca un „spațiu sigur”.

Mesajele din timpul Războiului Rece au jucat un rol esențial

Pentru a extinde accesul la buncărele civile, guvernul a trebuit mai întâi să convingă publicul de efortul extraordinar; în 1945, doar aproximativ 30% din populația elvețiană avea acces la un adăpost. Filmulețe și desenele animate de propagandă din anii 1950 și 1960 prezentau pe „Murmeltier”, sau marmota, desenată sau filmată în liniște printre florile alpine – apoi retrăgându-se rapid în vizuină la vederea unui vultur sau a altei amenințări care trecea pe deasupra.

Un videoclip ulterior din anii 1960, prezentat în turul de la Sonnenberg, înfățișează peisaje montane, cupluri dansând la discotecă și familii împărțind o masă liniștită. Vocea naratorului spune însă că, deși războiul și criza pot părea „departe” și limitate „la televizor”, și deși pare că singurul lucru care ar putea cădea din cerul elvețian este un „ghiveci cu flori” dintr-un balcon, amenințarea războiului este, de fapt, cât se poate de reală.

Implementarea timpurie a politicii din 1963 privind construirea de adăposturi în clădirile noi a întâmpinat puțină opoziție; criticii rari puteau fi etichetați drept simpatizanți ai Rusiei sau comuniști.

Însă odată cu ascensiunea mișcărilor pentru pace din anii ’70 și ’80, tot mai mulți au început să se întrebe dacă adăposturile antiatomice erau necesare sau practice. Una dintre cele mai persistente critici vizează însăși raționamentul existenței buncărelor și dacă acestea nu cumva chiar permit, de fapt, războiul nuclear: ce ar împiedica statele să folosească opțiunea nucleară dacă oamenii îi pot supraviețui?

Vizitatorii străini și-au schimbat percepția

La sfârșitul anilor ’80, dezastrele provocate de om, precum dezastrul nuclear de la centrala Cernobîl din 1986 sau scurgerea chimică majoră de la fabrica farmaceutică Sandoz de lângă Basel din același an, au făcut ca buncărele să pară și mai suspecte și învechite, orientând protecția civilă de la scenarii de război către pregătirea pentru dezastre.

Dezbaterea a continuat să fluctueze în funcție de percepția publică asupra amenințărilor. În 2011, chiar înainte ca un tsunami să înghită centrala nucleară Fukushima din Japonia, parlamentul elvețian discutase despre oprirea mandatului din 1963 privind adăposturile. După dezastrul de la Fukushima, însă, politica existentă a fost menținută.

Ororile din Ucraina și Gaza au avut un efect similar asupra opiniei publice. Schelbert, ghidul de la buncărul Sonnenberg, afirmă că, înainte, vizitatorii tindeau să fie mai degrabă sceptici în ceea ce privește utilitatea buncărelor într-o țară atât de pașnică și izolată de crize precum Elveția. Cei de astăzi sunt însă mai predispuși să le vadă drept un „privilegiu”, sau chiar un lux.

Mesajele publice corespund acestei noi atitudini. Astăzi, comunicările oficiale pun accentul pe promovarea „culturii pregătirii” din Elveția – și le amintesc cetățenilor elvețieni că, deși cheltuirea banilor pentru adăposturi este nepopulară pe timp de pace, întreținerea constantă este esențială pentru a fi pregătit în caz de război.