De ce credem mereu că există un plan secret pentru România
23 august 1944 a fost momentul din care România, în întregul ei, a început să fie ocupată de armata sovietică și, în siajul acesteia, a început comunizarea țării. Acum, onest vorbind, deopotrivă ocupația și comunizarea erau inevitabile. Dimineața lui 23 august 1944 găsise România aliata lui Hitler, în război (de trei ani) cu Rusia, Anglia și America, iar armatele noastre noastre luptau de 37 de luni pe teritoriul Uniunii Sovietice. Armatele lui Stalin se dovediseră a fi mai puternice decât cele ale Germaniei și – în vara – toamna acelui ’44 – ruloul compresor rusesc mătura Estul Europei apropiiindu-se de frontierele Reich-ului. Tot în acel 23 august armatele aliate intrau în Paris. Înfrângerea Germaniei naziste și-a aliaților ei era o chestiune de timp și de costuri (materiale și umane). Orice om lucid, care se uita pe o hartă la zi cu operațiunile militare, ar fi putut înțelege asta.
Numai la noi se gândea altfel. Antonescu se duce la Hitler, vorbesc de ”arme secrete” și, acasă, lumea e convinsă că Führer-ul și Conducătorul ”au un plan” de a salva România și armata ei: ”armele secrete” cu care-i oprim pe ruși. Aceștia înving peste tot, dar nu pe linia Carpaților și noi ”le impunem” condițiile noastre: Basarabia, Monarhia, ”independența și suveranitatea”. Până la urmă, nemții – cu armele lor secrete – n-au putut apăra nici Germania, și nici măcar Berlinul.
Între timp, se negocia peste tot – la Ankara, la Cairo, la Stockholm – căci nu strică să ai mai multe planuri. Acolo erau în prima linie Maniu și oamenii lui. Și toată lumea aștepta ”oferta cea mai bună” (nu e greu de ghicit: Basarabia, Monarhia, ”independența și suveranitatea” ba, ca bonus, și cobeligeranța pentru ce urma) căci – nu? – Președintele PNȚ-ului și Churchill ”aveau ei un plan” cu privire la România. Urmau să facă aici, în Balcani, ”un zid” împotriva comunismului, o citadelă a prosperității și-a democrației. Churchill, săracul, ar fi rămas perplex dac-ar fi auzit așa ceva!
„Retrospectiv, ceea ce uimește e motivul pentru care credeam că aliații ”trebuie să aibă un plan” cu privire la România”
Când a venit 23 augustul, cu armistițiul unilateral, armata a încetat luptele convinsă că Regele și rușii ”aveau ei un plan” și fie soldații se vor întoarce la vatră, fie vor fraterniza cu Ivan. Din păcate, au fost luați prizonieri cu sutele de mii. Pentru ca, totuși, să avem un armistițiu semnat de ambele părți l-am trimis – după ce Armata Roșie ocupase Bucureștiul – pe Pătrășcanu la Moscova să se înțeleagă cu tovarășii lui. Mai fusese acolo, poate-i știa pe câțiva, poate ”avea un plan” ca să ne scoată cu fața curată din ghearele învingătorilor. Molotov i-a pus în față textul armistițiului, i-a răspuns (în stilul lui clasic) ”Nu!” la orice încercare de-a mai modera câte ceva și i-a arătat unde să semneze. După aia am crezut că, totuși, anglo-americanii ”au un plan” cu noi și nu ne lasă de tot pe mâna rușilor. În 3 ani de zile am devenit un model de țară socialistă.
Retrospectiv, ceea ce uimește e motivul pentru care credeam că aliații ”trebuie să aibă un plan” cu privire la România. Lucid vorbind, nu putea fi decât amintirea Versailles-ului, de unde ne-am întors, binecuvântați ”de cei trei mari”, cu mai mult decât speram. Chipurile pentru că am fost de partea lor. În fapt, când am intrat în Primul Război Mondial am pierdut tot ce se putea pierde și-n ultima rundă, după Pacea de la Buftea, am declarat război Puterilor Centrale (la insistențele lui Berhelot) cu mai mai puțin de 24 de ore înainte de capitularea Germaniei.
Numai că, dacă noi am pierdut, cei de lângă noi au naufragiat complet: Bulgaria a fost, până la capăt, cu Puterile Centrale; la fel și Ungaria, care – în plus – a căzut în isterie comunistă; Imperiul țarilor s-a prăbușit, iar în locul lui s-a instaurat un regim violent, pe fondul Războiului Civil. Am primit tot ce-am revendicat: Cadrilaterul, Transilvania, Basarabia și Bucovina, dat fiind că nu era – în preajma acestora – nici o putere credibilă căreia să-i fie încredințate.
Noi le-am luat ca fiind ”dreptul nostru”, pe care aliații doar l-au ”consfințit”. Ca atare, ni se părea normal ca aliații aceștia să aibă o datorie față de noi. Ce conta că am luptat trei sferturi din Al Doilea Război cu Hitler? Aliații știau că ”inima noastră e cu ei”. Ce conta că cea mai mare parte a petrolului Germaniei Naziste venea de-aici? ”În sufletul nostru” eram anglo-francezi. Ce conta c-am deportat populații și le-am omorât în foame și mizerie în Transnistria? Noi eram democrați; eram demni de aliații inimilor noastre. Nu e clar deloc de ce, deși noi ne comportam cu toții într-un fel, englezii, francezii (și americanii) ”ar fi trebuit să înțeleagă” că suntem exact invers. La fel ca-n ’89: nimeni nu zicea – și, mai ales, nu făcea nimic, dar eram toți contra.
„Aceeași istorie se repetă și acum, după 80 de ani: Nimeni din propriul lui partid nu i-a obiectat președintelui împingerea PNL în irelevanță”
Aceeași istorie se repetă și acum, după 80 de ani: vreme de cinci ani nimeni din propriul lui partid nu i-a obiectat președintelui umilirea și împingerea în irelevanță a PNL-ului prin impunerea unor președinți fără nici o formă și nici un conținut sau mezalianța cu PSD-ul sau acceptarea caricaturii numite ”România Educată” etc. De ce? Pentru The Great Old Party va fi fost convins că Președintele, cu Serviciile și cu americanii ”își au ei planul lor”. În definitiv, e criză, e pandemie, e război, iar România e ”frontiera Europei”; n-o lasă americanii să cadă, căci în joc sunt interese prea mari. ”Se fac manevre” în culise, doar câțiva le știu, dar – până la urmă – o să fie bine, căci ”aici se joacă stabilitatea zonei”.
Noi nu trebuie decât ”să stăm cuminți” și ”să ne vedem de-ale noastre”. Alții ”au – tot timpul – planuri” cu noi. În general, acestea sunt binevoitoare, dar – firește – e și varianta malefică: vor să ne ocupe, să ne prade, să ne fure; căci ”au ceva cu noi”. Când după Crăciun ne vom trezi cu un Președinte și cu un guvern ce ne vor duce la sapă de lemn, vom descoperi că totul a fost – în realitate – ”un plan”: al lui Iohannis, al Serviciilor, al americanilor, al rușilor…
Toate aceste idei ciudate derivă dintr-una singură: aceea a excepționalismului românesc. Noi suntem cei mai buni: în toate războaiele, toți soldații lumii au jefuit pământul cucerit, numai noi am dat – din porțiile de la cazanul oștirii – de mâncare dușmanilor noștri.
„Noi credem într-un Destin care ne hărăzește o reușită mai mare decât a tuturor celorlalți”
Noi suntem cei mai bogați: aici e cel mai mult aur din lume, cel mai mult uraniu, nichel, cobalt, metale și pământuri rare; de fapt, totu-i o bogăție aici. Nu mai vorbim de ”portalurile cosmice” din Bucegi, nici de faptul că Pitagora (și toți grecii) îl copiau pe Zamolxe și de imperiul pelasco-traco-daco-get care, de fapt, e toată lumea.
De aici a pornit totul: scrierea, statul, Renașterea, tehnica modernă. Nu e clar dacă ne-am născut creștini sau creștinismul s-a născut chiar aici. Eminescu e cel mai mare poet al lumii, Brâncuși cel mare sculptor și cei doi români: Henri Coandă și Nicole Tesla au inventat tehnologia intergalactică. Material și spiritual suntem deasupra tuturor; suntem ”Grădina Maicii Domnului”. Suntem în centrul Universului și al Istoriei. Și, dacă e așa, atunci mizele a tot ceea se întâmplă în lume sunt aici: Al Doilea Război Mondila s-a jucat la 23 august, căderea comunismului mondial în decembrie 1989 la București (sau măcar în discuțiile de la Malta care, inevitabil, erau despre noi), soarta războiului din Ucraina (și a viitorului) se decide acum, cu alegerile pentru Cotroceni.
Ce e aici, în aceste năstrușnicii care ar face orice om rezonabil să râdă cu hohote? Nombrilism cât încape, iar nombrilimul acesta e un amestec de tupeu, de ignoranță, de complex al minoratului și de fugă de responsabilitate. Incapabili să ne luăm destinul în mâini și să-l tranformăm într-o serie de proiecte coerente, noi credem într-un Destin (cu D de la kilogram) care ne hărăzește o reușită mai mare decât a tuturor celorlalți, menită a compensa toate eșecurile și umilințele istoriei noastre. – Citeste restul articolului pe Contributors.ro
INTERVIURILE HotNews.ro