De ce sustine Romania cucerirea de catre romani

O noua carte de buzunar despre istoria provinciei romane Dacia arata cat de tare serveste cercetarea istorica din Europa rasariteana dezvoltarii sentimentului national.

Faptul ca prin extinderea UE spre Est vor reveni din nou in Continent idei aproape uitate a devenit clar deja la summit-ul de la Bruxelles si in urma argumentelor poloneze enuntate in cadrul acestuia. Cat de strans legate sunt mandria nationala si sensibilitatea istorica de gasirea identitatii, se poate deduce si din stirile care ne parvin din cele doua noi membri UE, Bulgaria si Romania.

In ceea ce priveste Bulgaria, cautarile aurului legendar al tracilor este acolo ca un fel de obiectiv national. Aproape ca nu trece nicio luna in care sa nu se inregistreze descoperiri senzationale. Nu este insa vorba doar de bucuria descoperirii, ci si de dovezi: pentru o mare traditie culturala, a carei radacini se pot urmari pana in perioada clasica greaca din secolul V inainte de Christos. Este un punct de referinta al identitatii nationale.

Scopul este demonstrarea radacinilor intr-un tinut pe care l-au atins cei ce, potrivit tuturor izvoarelor, i-au dat numele de bulgari abia in secolul VII d.C., venind din stepele Eurasiei, si in care s-au contopit cu alti slavi migratori formand un popor in umbra civilizatiei bizantine.

Romanilor le este mai usor decat vecinilor lor bulgari sau maghiari, a caror venire din Asia a fost recunoscuta si marcata de cronicile vremii.

Dat fiind faptul ca limba lor se trage, asemenea celei italiene, franceze sau spaniole, din latina, era la indemana ca originea romanilor sa fie cautata la acei locuitori ai provinciei care au fost marcati de civilizatia romana dupa cucerirea Daciei din 106 d.C. de catre imparatul Traian la nord de Dunare.

Aceasta este si explicatia din cartea lui Nicolae Gudea, profesor la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, cum se numeste Clujul din zilele noastre. Acesta a editat, in colaborare cu Thomas Lobuscher din Trier, volumul „Dacia. O provincie romana intre Carpati si Marea Neagra”, din seria „Orbis Provinciarum”.

Scopul urmarit de editura de arheologie Philipp von Zabern din Mainz este de a prezenta toate provinciile Imperiului roman prin intermediul unor monografii cu numeroase ilustratii. Contributia lui Gudea nu este doar o simpla carte de buzunar, ci ofera mai mult o dovada a unor cercetari puse in totalitate in serviciul cultivarii sentimentului national.

Prezentarea urmareste doua scopuri. Pe de o parte, se demonstreaza durabilitatea romanizarii Daciei care „a reusit in doar 160 de ani”. Pe de alta parte, volumul vorbeste despre „existenta unei populatii influentate de romanitate, vorbitoare de limba latina, ramasa de pe urma epocii romane” si care a putut deveni fundamentul Romaniei crestine.

Teza este sustinuta de o serie de dovezi arheologice din toate domeniile, cosmetizate permanent in functie de aceste teze generale.

Nu exista astazi un consens privind faptul ca istoria Daciei romane nu se termina in toate domeniile abrupt cu plecarea administratiei si armatei, scriu cei doi autori.

O astfel de insistenta in scopul incheierii unei dezbateri ar avea un rezultat sceptic, mai ales ca esenta ideii este mentionata intr-o singura fraza: ca mai exista sustinatori ai unei teze care accentueaza in locul continuitatii romane de la nord de Dunare importanta unor valuri romanesti de imigrare din secolele IX-XIII.

Prin acest cuvinte sterpe se face referire la disputa care exista de 140 de ani in priivinta istoriei romanilor. In 1872, lingvistul Robert Roesler din Graz a formulat teza potrivit careia numeroase forme lexicale si modificari din romana se pot explica numai prin faptul ca purtatorii acaestei limbi ar fi trait multa vreme la sud de Dunare, in contact cu alte grupuri romanizate.

Abia dupa recucerirea Balcanilor de catre Bizant, in secolul X, acesti romani au intrat din nou in tarile din Nord, fapt dovedit de izvoare scrise abia din secolele XII-XIII.

Aproape ca nu este de mirare ca mai ales maghiarii, care au constituit pana in 1918 patura dominanta a partii estice a Imperiului Austro-Ungar, si-au motivat cu acest argument pretentia la Transilvania. A avea doar curajul de a fi mentionat doar asa ceva pana in epoca Ceausescu, ar fi fost egal cu o sinucidere academica.

Judecand dupa lucrarea lui Gudea, acest lucru este valabil si astazi.

Problema centrala a arheologiei nu se poate solutiona. Dupa doar 160 de ani de dominatie romana imparatul Aurelian a ordonat retragerea totala, in adevaratul sens al cuvantului, din provinciei, in care existau, poate, vreo duzina de orase, fiind centre culturale. In niciun alt spatiu Roma si limba romana nu au avut o influenta mai scurta.

Si, cu toate acestea, tocmai in aceasta zona de la marginea stepei, oamenii si-au cultivat romanitatea, pe care si-au pastrat-o chiar si in conditiile dominatiei germanilor, hunilor, avarilor, slavilor, bulgarilor si maghiarilor”. Multe descoperiri enumerate de autori pot prezenta influente romane „dar nu vorbesc despre cum vorbeau cei ce le-au creat”.

Mai mult: „Dovezi onomastice, care exclud o continuitate latina, impanzesc intreaga Romanie asemenea unei retele”, rezuma istoricul Gottfried Schramm din Freiburg, specialist in Europa rasariteana, in cadrul dezbaterii privind continuitate.

In mai multe studii care trateaza radacinile cuvintelor si modificarile acestora de-a lungul secolelor, el ajunge la concluzia ca „dovezile lingvistice demonstreaza ca stramosii albanezilor si romanilor de azi s-au aflat pentru o perioada mai lunga de timp in aceeasi regiune”. Aceasta se afla insa la sud si nu la nord de Dunare.

Din zona montana a Balcanilor centrali, acolo unde astazi exista sute de mii de aromani care vorbesc un dialect roman, au migrat din secolul X spre nord oameni vorbitori de limba romana „si au devenit romani”. Aceasta este cealalta teza catre care se apleaca romanistica occidentala. O prezentare care face sa te intrebi care ar fi valoarea ei.