De la 1 an am crescut la bunici, așteptând soneria de weekend ca să merg acasă – în vizită

Într-o noapte, în drum spre casă, m-am cățărat pe poarta bisericii, pe tocuri, și am fugit către cimitir până la ultimul mormânt de pe stânga. M-am întins peste ei; lacrimile mi se rostogoleau fierbinți prin păr către halca de beton care le înghițea, în timp ce căutam o stea pe cer care să sclipească mai tare decât celelalte și să-i strig, așa-i că mai sunteți?

*

M-am născut în ‘87, pe vremea când concediul de maternitate dura doar 3 luni. Mama a reușit cumva să-l lungească încă trei, după care Buna, mama ei, a preluat rolul de a avea grijă de mine. Se trezea în fiecare noapte la 4 jumate, cam la aceeași oră la care se trezea și tata ca să ducă sticla pentru lapte la coada de la colț. Pe la 5 jumate se ducea după bunică-mea, o aducea la noi, iar ea rămânea cu mine până după-amiază când se întorceau ei de la uzine. Buna lua douăjdoiul înapoi acasă, eu rămâneam cu ai mei. A doua zi, o luăm de la capăt.

Când am împlinit un an, m-au mutat la bunici. Stăteam la ei de luni până sâmbătă, apoi, după Revoluție, am mai câștigat o zi – mă luau deja de vineri. În rest, îi mai vedeam miercuri seara, când veneau în vizită. Așa a trecut fiecare săptămână, între două lumi, până la 9 ani.

Și mama a crescut departe de părinți, la bunicii ei din Câmpina care locuiau la 300 de km distanță. Tata și-a părăsit satul la 14 ani pentru un orășel, 50 de kilometri mai departe de casă, ca să meargă la liceu și să poată da ulterior la facultate. Noi locuiam la 5 minute cu mașina unii de alții, practic, nici nu eram despărțiți, practic locuiam împreună. Practic, nici n-aveam de ce să plâng duminică seara.

De luni până vineri, mâncam mereu nu mai târziu de ora 13:30 și mă culcam mereu nu mai târziu de ora 20:30. În bucătărie mirosea mereu a coji de mere uscate, iar lumina pătrundea mereu la fel în camera noastră, pe care o împărțeam cu bunicii mei. 

O încăpere mare, imensă pentru ochii mei de atunci, în care erau dispuse aerisit soba, patul lor dublu, pătuțul meu, o masă cu două fotolii, un dulap, un birou, comoda televizorului și scrinul pe picioare sculptate în forma unor lei acorporali. Locul meu de joacă era împrejurul mesei și al fotoliilor. Patul lor era mereu făcut, îmbrăcat într-o cuvertură grea, cu motiv floral. Așternuturile suprapuse formau un teanc, și el îmbrăcat cu o altă cuvertură de aceeași culoare. Patul devenea canapea pe timp de zi. 

Și astăzi, dacă închid ochii, mai văd lumina care plutea în camera lor, în camera noastră. Acolo dormeam, acolo mă jucam, acolo mă întindeam pe spate în lumânare și evadam în lumile imaginare din mintea mea, așteptând soneria de vineri dupa-amiaza.

Bunicii își petreceau dupămesele citind, subliniind pasaje din cărți și reviste; eu, printre ei, jucându-mă pe covorul roșu-albastru cu forme geometrice. Cel mai mult îmi plăcea să încurc franjurile. Bunicii nu-i plăcea, îi pieptăna de îndată ce îi vedea dezordonați. Am înțeles rapid că lucrurile aveau un loc precis pe lumea asta. La fel cum și ei aveau rolul lor creionat în timp.

Buna mă îmbrăca, mă peria, îmi punea iarna bocancii sub sobă, îmi dădea pojghița de la lapte prin sită, mă privea cald și mă iubea cu strictețe. Dacă ar fi putut, ar fi pus bumpere prin casă, să nu mai alerg atâta.

Nu aveam voie să țopăi, nu aveam voie să ating nimic din porțelan, sticlă sau ceramică (nu duceam nicio cană la chiuvetă, nu-mi luam singură apă), nu aveam voie să cotrobăi prin sertare, nu aveam voie să le fac păpușilor supe din țărână, biscuiți și alte ierburi. Nu m-am jucat în vecini, nu m-a strigat nimeni niciodată apăsat să vin odată acasă că se lasă seara.

Bunica avea totul sub control. Nimic nu era în exces. Totul era corect, sigur și precis. 

Bunica era o femeie care alesese să studieze Medicina în anii ’40, printre puținele femei ale vremii. Pentru admitere învățase într-un buncăr. Bunica era o femeie care conducea mașina în anii ’50. O femeie care la Revoluție gătea pentru întreaga familie adăpostită în pivniță. Între două clocote, cobora în grădină și aduna gloanțele în buzunarul șorțului de bucătărie.

Lipsa, și ea, lasă dâre. Nu numai ceea ce ni s-a întâmplat, dar și ceea ce nu ni s-a întâmplat.

Când m-am mutat la părinți, la 9 ani, am simțit reversul medaliei. I-am văzut pe ai mei așa cum erau ei luni, marți și joi, fără dor, fără a mai fi un vis de neatins, fără a mai fi perfecți. Într-o zi, mi-a căzut brusc părul în forma unei măsline pe partea stângă a capului. Seara, când închideam ochii, vedeam un maldăr de hârtii mototolite pe o masă de școală care se transformau în grimase lăbărțate, distorsionate. Plângeam în șoaptă. Ca să adorm, număram minutele de viață pe care ai mei le ardeau într-o zi: 60 de țigări tata, 40 mama. Aș fi numărat și alcoolul consumat de tata, dar nu știam cum.

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Ilinca Popescu

Parteneriat media