De la Beijing Rusia și China ne anunță demersul lor de reconfigurare geopolitică a lumii pe fondul unei olimpiade cu accentuate „caracteristici chinezești”

Putem oare găsi indicii privind felul în care ar putea arăta o potențială viitoare lume croită după modelul dorit de Vladimir Putin și Xi Jinping uitîndu-ne la maniera în care China a organizat și controlează obsesiv actualele jocuri olimpice?

Într-o fotografie din august 2008, îl vedem pe liderul chinez de atunci, Hu Jintao, alături de fostul președinte american, George W. Bush (singurul președinte al Statelor Unite care a participat la o ceremonie de deschidere a Jocurilor Olimpice în străinătate) însoțit de soția sa, Laura Bush, în fruntea unui grup de alți lideri mondiali, în drum spre un banchet oferit de gazde. Undeva, la marginea din dreapta a fotografiei, îl zărim și pe Vladimir Putin. În 2008, Statele Unite și celelalte țări occidentale au folosit prilejul Olimpiadei pentru a saluta ascensiunea impresionantă a Chinei pe scena mondială. O Chină în care vedeau un pilon solid, important, al ordinii internaționale liberale croite de America în perioada post-belică, o ordine consolidată, se părea definitiv, la sfîrșitul Războiului Rece. Nu era chiar totul roz. Existau critici la adresa Beijingului pentru represiunea din Tibet însă, de pildă în cazul Hong Kong-ului era respectat tratatul semnat cu Marea Britanie, intrat în vigoare la 1 iulie 1997. Iar mulți erau încredințați că tendința de liberalizare din China, poate chiar către democrație, era inevitabilă. Iar în plan geopolitic, pentru liderii de la Beijing relația cu Statele Unite avea o prioritate absolută.

Foto: Press Pool/ Getty Images

Jocurile Olimpice de la Beijing au devenit un exercițiu de impunere a valorilor autoritare ale Chinei

Actualele Jocuri Olimpice se desfășoară sub cu totul alte auspicii. Un editorial din Wall Street Journal scoate în evidență măsura în care China și lumea s-au schimbat între anul 2008, cînd Beijingul a găzduit Olimpiada de vară, și cel de astăzi, 2022, cînd tot Beijingul este gazda ultimei Olimpiade de iarnă. Între timp economia Chinei a crescut de trei ori, Rusia a incorporat Crimeea iar tandemul Moscova – Beijing, secondat de Iran și alte state revizioniste, precum Coreea de Nord, contestă deschis și tot mai agresiv ordinea internațională de sorginte americană. În plan economic, China este în acest moment principalul partener comercial al țărilor din Africa și al majorității celor din Asia, America de Sud sau chiar din Europa. E valabil și în cazul unor aliați tradiționali ai Americii, ca Australia sau Coreea de Sud. În cazul ultimei țări schimburile comerciale cu China le-au depășit pe cele combinate cu Statele Unite și Japonia. În plan ideologic, Rusia și China contestă modelul democrației liberale susținînd că „modelul lor guvernare” răspunde mai bine interesului lor național dar și al altor țări în curs de dezvoltare. În plus, Beijingul a devenit mai ales în timpul pandemiei, mult mai agresiv față de orice poziții exprimate de țări, organizații, corporații sau persoane, critice la adresa sa. Contenciosul cu Lituania fiind cel mai recent exemplu. Imensa sa forță economică îi oferă Chinei un instrument redutabil de presiune din acest punct de vedere.

Acest tip de comportament agresiv îl vedem și acum la Jocurile Olimpice. Niște Jocuri Olimpice stranii, aproape fără spectatori în tribune și fără vizitatori din afara țării. Cu controale draconice în baza unui utopic demers cu obiectivul Covid-zero. O Olimpiadă desfășurată în interiorul unei bule. Asistăm la cele mai controlate jocuri olimpice din istorie. Este tabloul descris de cei aflați la fața locului. Regimul de la Beijing a extins tehnicile de supraveghere în masă utilizate curent în țară asupra sportivilor și vizitatorilor din afară. Oricine merge la Olimpiadă trebuie să încarce pe smartphone o aplicație, My2022, în teorie din rațiuni legate de pandemie, pentru a i se monitoriza „sănătatea și deplasările. Există însă suspiciuni destul de serioase că rațiunile reale sunt departe de a fi benigne, așa că FBI i-a sfătuit pe americanii care vor merge în China să-și lase acasă telefoanele mobile sau notebook-urile, să utilizeze doar dispozitive temporare pentru a evita să fie astfel monitorizați. Și senatorul american Ben Sasse îi sfătuiește pe participanți să șteargă My2022 și cere Apple și Google să o scoată din magazinele lor de aplicații fiind încredințat că aplicația nu este nimic altceva decît un instrument de spionaj utilizat de chinezi.

„Vor fi niște Jocuri Olimpice dintr-o nouă eră”, declară pentru Wall Street Journal președintele unui grup din Washington, specializat în analiza de risc, „Mai triumfalist în design și în ton. Mesajul Chinei este: suntem aici, obișnuiți-vă cu asta”. De altfel organizatorii au ținut să precizeze că între timp statutul și imaginea Chinei în lume s-au schimbat semnificativ. Așa că, deși sloganul favorit al lui Xi Jinping face trimitere la „o comunitate mondială care să împărtășească un viitor comun„, nu e deloc greu de ghicit că China se vede, în acord cu vechiul său statut imperial de „regat de mijloc„, situat între cer și pămînt, în centrul unui astfel de aranjament global.

O dovadă este și faptul că un membru al Comitetului Olimpic de Organizare al Chinei a avertizat sportivii că ar putea fi pedepsiți pentru gesturi de natură politică sau pentru critici la adresa regimului de la Beijing, „în baza legilor din China„. Ceva ce ar fi fost greu de imaginat în anul 2008, în timpul primei olimpiade de la Beijing. Poate că asta nu este neapărat o mare surpriză dar faptul că un avertisment similar a fost adresat de către Comitetul Internațional Olimpic (CIO) ar trebui să ridice serioase semne de întrebare. Este încă o dovadă a prăpastiei care există între discursuri precum cel ținut de Thomas Bach, președintele CIO, la ceremonia oficială de deschidere a Jocurilor, cu trimiteri la principii înalte și înfrățirea oamenilor de pe planetă, și realitatea de pe teren. „Jocurile care au fost concepute pentru a promova înțelegerea internațională au devenit un exercițiu de impunere a valorilor autoritare ale Chinei„, observă cotidianul Wall Street Journal întrebîndu-se cum vor reacționa mass media occidentale, în particular televiziunea NBC care a plătit $12 miliarde pentru drepturi exclusive asupra transmisiunilor de la Jocurile Olimpice pînă în 2032.

Va fi NBC un „vehicul de propagandă pentru modelul superior de societate și guvernare chinezesc” ignorînd „întîmplările neplăcute” legate de Hong Kong, Taiwan sau uighuri? Răspunsul este previzibil. Lămuritoare ar putea fi chiar o postare pe Twitter a unui producător MSNBC în care menționează boicotul diplomatic american și japonez motivat de „așa zisele încălcări ale drepturilor omului din China„. Problema e că o bună parte dintre canalele mediatice importante din America aparțin unor corporații precum Disney, Viacom sau Bloomberg, care au interese majore în China ceea ce le face să aibă grijă să evite să irite regimul de la Beijing care a devenit tot mai agresiv și mai intolerant față de punctele de vedere care nu-i convin.

În acest timp controversele politice se țin lanț. Un corespondent al postului public de televiziune danez a fost pur și simplu scos cu forța din emisie în timpul transmisiunii ceremoniei de deschidere a Olimpiadei. „Un incident izolat”, a fost reacția CIO. Contrazisă însă imediat de televiziunea publică din Danemarca care a ținut să precizeze că, „din păcate cu astfel de incidente se confruntă zilnic jurnaliștii aflați în China” și de un corespondent BBC care a scris și el pe Twitter că „nu e vorba nicidecum de un „incident izolat”, ci de ceva ce se întîmplă curent”. Mai toți jurnaliștii occidentali aflați la fața locului vorbesc de altfel despre o atmosferă generală de intimidare, foarte diferită de cea de la Jocurile Olimpice din 2008. Antoine Morel, corespondentul France 24, a postat tot pe Twitter o fotografie în care apare un „ghid” chinez, alocat echipei sale, care „îi urmărește peste tot și îi îndepărtează pe toți cei care pun întrebări care se abat de la discursul oficial”.

Această atmosferă și represiunea uighurilor din provincia Xianjing l-au făcut pe fiul lui Elie Wiesel să scrie în Jerusalem Post că „tatălui meu i-ar fi fost rușine cu Jocurile Olimpice de la Beijing” subliniind și faptul că, la fel ca în cazul celor de la Berlin din 1936, CIO preferă să ignore problema. Regimul de la Beijing descrie modelul său de societate și guvernare drept un „socialism cu caracteristici chinezești„. Aceste jocuri olimpice cu accentuate „caracteristici chinezești” par să ne ofere bune indicii cu privire la felul în care ar putea arăta o viitoare nouă ordine mondială croită de lideri ca Xi Jinping și V

Vladimir Putin și Xi Jinping ne anunță în ce fel vor să schimbe relațiile de putere și de influență pe harta geopolitică a lumii

Acesta este contextul în care Vladimir Putin s-a dus la Beijing folosind prilejul oferit de participarea la ceremonia de deschidere a Olimpiade pentru a se întîlni cu Xi Jinping (pentru a 38-a oară), principalul său aliat în confruntarea cu Occidentul, în principal cu Statele Unite. Lăsînd în urmă o Europă care se străduie să înțeleagă cum se va finaliza criza ucrainiană. Era previzibil ca Rusia să nu decidă o invazie în Ucraina, dacă asta ar fi intenția Kremlinului, înaintea sau în timpul Olimpiadei de la Beijing. Pentru că asta l-ar fi iritat principalul său aliat, China, pentru care Jocurile Olimpice rămîn un important exercițiu de PR global deși, spre deosebire de cele din 2008, pentru care a cheltuit $40 miliarde, de data aceasta s-a dovedit mult mai parcimonioasă cu bugetul alocat, estimat la $1,9 miliarde.

Vladimir Putin a fost cu siguranță cea mai reprezentativă figură politică care a venit să asiste la ceremonia de deschidere a Olimpiadei, pe fondul unui boicot diplomatic occidental. Un boicot nu chiar general. Emmanuel Macron a ținut să arate demonstrativ că Parisul nu se alătură boicotului diplomatic inițiat de americani trimițînd-o la Beijing pe Roxana Mărăcineanu, ministrul Sportului. Însă mai trebuie totuși remarcate și alte prezențe semnificative, cea a prințului de coroană saudit, Mohammed bin Salman, liderul de facto al țării, alături de alți șefi de stat din regiunea Orientului Mijlociu, cei din Egipt, Qatar și Emiratele Arabe Unite. Un semnal al influenței în creștere al unei Chine, văzută în ascensiune, într-o regiune în care influența americană este în declin. De altfel, din dorința de a nu irita China și alți aliați al Americii și-au trimis totuși reprezentanți la Beijing, deși nu unii la nivel de vîrf. De pildă din Coreea de Sud a venit președintele Marii Adunări Naționale. Nu au lipsit nici Antonio Guterres, Secretarul General ONU, organizație care a avut grijă să amîne timp de multă vreme un raport privind situația uighurilor din regiunea Xinjiang, sau controversatul șef al WHO, Organizația Mondială a Sănătății. E greu să nu vezi în toate acestea un semn a ceea ce Moscova și Beijingul descriu descriu drept un proces de reconfigurare a sferelor de putere și influență la nivel global. O declarație făcută de Nancy Pelosi, în care aceasta le cerea sportivilor americani să nu riște apelînd la gesturi sau declarații care să irite autoritățile din China, pare să confirme această nouă realitate geopolitică. Nu cu multă vreme în urmă Washingtonul ar fi ales probabil să avertizeze regimul de la Beijing nu pe sportivii americani.

Întîlnirea la vîrf Putin – Xi, a fost o bună ocazie pentru cei doi de a se pune de acord asupra pașilor de făcut în continuare în confruntarea lor deschisă cu Vestul, în principal cu Statele Unite. O dovadă a semnificației și importanței sale simbolice este chiar maniera în care a fost prezentată în mass media chineză. După cum relevă The New York Times televiziunea de stat din China a relatat în detaliu derularea vizitei lui Vladimir Putin, începînd din momentul aterizării avionului prezidențial la Beijing pînă la sosirea sa la reședința oficială unde a fost întîmpinat de Xi Jinping. O reporteră a ținut să precizeze că a așteptat venirea liderului de la Kremlin împreună cu „doi prieteni”, ursul mascotă de la Olimpiada de la Sochi din 2014, și panda, mascota celei de la Beijing. Iar pe Weibo, echivalentul chinez pentru Twitter, hashtagul asociat vizitei lui Vladimir Putin a adunat 17 milioane de vizionări.

Cît de mare ar putea fi impactul geopolitic al unor acțiuni combinate ruso-chineze în viitorul proxim este deocamdată o necunoscută. Însă nu încape nici o îndoială că evoluțiile la care asistăm sunt extrem de îngrijorătoare pentru lumea occidentală. Criza din Ucraina este doar una dintre componente. O analiză din Geopolitical Futures discută posibilele acțiuni ale Moscovei, îndreptate împotriva Statelor Unite, în imediata lor apropiere, în Cuba sau Venezuela. În combinație cu situația tensionată din Europa astfel de mutări strategice sunt în egală măsură și în beneficiul direct al Chinei care nu poate decît să salute faptul că America este deturnată de la principala confruntare geopolitică, cea cu Beijingul. Shi Yinhong, profesor de relații internaționale la Universitatea Renmin din Beijing, este de părere că criza din Europa a scos în evidență vulnerabilitățile Statelor Unite. Un conflict prelungit în relația cu Rusia le-ar face mai puțin capabile să se concentreze simultan și asupra unei potențiale confruntări în Pacific. „Statele Unite se află într-o situație dificilă în acest moment„, a spus el. Conflictul din Europa „va încuraja și mai mult poziția actuală dură a Chinei și disponibilitatea acesteia de a tranșa militar problema Taiwanului„.

În paralel el ține totuși să precizeze că existe totuși anumite limite în ceea ce privește colaborarea ruso-chineză, dincolo de declarațiile publice. De pildă, nici una dintre părți nu s-a angajat să asigure celeilalte un sprijin militar în caz de conflict. Iar în mediile politice de la Moscova există voci care nu privesc cu ochi buni faptul că Rusia tinde să devină captivă pe post de partener junior în combinația cu China. Însă este clar că o potențială agravare a situației pe cele două dimensiuni, Europa de Est și Taiwan, pun America în fața unei provocări formidabile. Cu atît mai mult cu cît ultimele evoluții au reliefat, spre satisfacția Moscovei, faliile din sînul alianței transatlantice: 1. reticența extremă a Berlinului de a trece peste un anumit prag de sancțiuni în relația cu Rusia; 2. dorința Franței de a utiliza eventual criza pentru a tatona o eventuală nouă formulă de securitate în Europa cu Rusia în care Statele Unite să nu mai fie implicate. În ceea ce privește acest ultim aspect este totuși de remarcat faptul că după întîlnirea sa de la Moscova cu Vladimir Putin Emmanuel Macron nu doar că nu a obținut nimic consistent dar mulți consideră ca a fost umilit, făcînd o paralelă cu o întîlnire de acum cîteva luni dintre Borrell și Lavrov. În Republica Moldova circulă o fotografie a întîlnirii dintre cei doi lideri, alta decît cea din România, în care se vede cum Putin l-a plasat pe omologul său francez, cu siguranță deloc întîmplător, cu fața la o statuie a țarului Alexandru I, cel care l-a învins pe Napoleon.

Walter Russell Mead scrie în Wall Street Journal că niciodată nu a fost Vestul mai dezbinat ca acum din anii 1940 încoace. „Germania refuză să permită aliaților NATO să trimită arme fabricate de germani în Ucraina. Franța alege cea mai critică oră a alianței occidentale de la Criza Berlinului din 1961 pentru a cere o regîndire fundamentală a structurilor și relațiilor politice occidentale. Marea Britanie decide să meargă pe înarmarea Ucrainei. Dezordinea europeană reflectă slăbiciunea fundamentală a Occidentului: incapacitatea de a urmări în consens un obiectiv comun. Așteptările administrației Biden de a reface punțile transatlantice și de „a parca Rusia” nu s-au împlinit. Rusia este în marș, iar Germania și Franța subminează diplomația americană și își urmăresc interesele individuale, aproape ca și cum administrația Biden nu ar exista„.

De partea cealaltă lucrurile arată mult mai coerent. Mai ales că, subliniază același W.R. Mead, datorită crizei din Ucraina China vede cu satisfacție și costuri zero cum „pivotul american către Asia” iese de pe agendă. O declarație comună, neobișnuit de lungă, care precizează încă din primul paragraf că asistăm la un proces de „modificare a balanței de putere din lume” nu lasă nici un dubiu în privința obiectivului strategic comun. Declarația poate fi văzută drept un amplu document de poziție și de acțiune comună, în care Rusia și China subliniază încă din titlu că „relațiile internaționale intră într-o nouă eră”. Este o trimitere destul de limpede și explicită la obiectivul lor de de-americanizare a lumii, de modificare în favoarea lor a regulilor și principiilor care stau la baza actualei ordini internaționale.

Declarația exprimă cel mai clar suport de pînă acum al Rusiei față de politica Beijingului care consideră Taiwanul o parte a Chinei și cea mai clară aliniere chineză la poziția Moscovei față de NATO și în general față de abordarea securității pe continentul european. Remarcabil este și faptul că, spre deosebire de practicile din trecut cînd se utilizau referiri indirecte cele două părți au criticat în declarația comună explicit Statele Unite, de șase ori. Un detaliu important care semnalează o dată în plus faptul că tandemul ruso-chinez este decis să intre într-o confruntare deschisă cu America.

În paralel cele două părți „se opun acțiunilor forțelor externe de subminare a securității și stabilității în regiunile adiacente comune (e vorba de Ucraina și Taiwan), intenționează să reziste interferenței forțelor externe sub orice pretext în afacerile interne ale țărilor suverane, să se opună „revoluțiilor colorate„. Acest ultim aspect este o zonă extrem de sensibilă pentru ambele părți, abordată și în întîlnirile la nivelul miniștrilor de externe așa că, previzibil, în comunicat există o rejectare fermă și explicită a valorilor fundamentale care definesc „democrațiaîn accepțiune occidentală” subliniindu-se că „doar fiecare popor poate judeca dacă un stat este democratic sau nu„. La sfîrșitul întîlnirii bilaterale la vîrf liderul chinez a vorbit despre dorința comună ca cele două țări să se sprijine reciproc în demersul de apărare a intereselor lor strategice. „Sunt gata să lucrez cu președintele Putin pentru a elabora un cadru comun pentru colaborarea strategică ruso-chineză în noile condiții istorice„, a declarat Xi Jinping la sfîrșitul întîlnirii cu liderul de la Kremlin.

Fostul premier australian Kevin Rudd, ce prezice că vom asista în continuare la o „adîncire semnificativă a relațiilor economice și de securitate ruso-chineze„. Anul trecut schimburile comerciale bilaterale au ajuns la suma record de $147 miliarde iar cei doi lideri și-au exprimat dorința ca ele să atingă un nivel de $250 miliarde în viitor. Ar putea contribui la asta noile contracte de livrări de petrol și gaze naturale rusești către China, estimate la aproape $120 miliarde. Rosneft, al cărui președinte, Igor Sechin, a făcut parte din delegația oficială rusă, a anunțat livrări de 100 milioane de tone de petrol către China, via Kazahstan (al cărei lider, Kassim Tokayev, s-a aflat și el Beijing, după ce a înăbușit violent, cu sprijinul Kremlinului, recentele revolte de stradă). În timp ce celălalt gigant rusesc, Gazprom, urmează să livreze Chinei 10 miliarde de metri cubi anual, un cec în alb menit prin care Vladimir Putin vrea să pareze posibilele amenințări din Europa privind renunțarea la gazul rusesc, de pildă prin blocarea certificării conductei Nord Stream 2, de altfel extrem de problematice avînd în vedere criza energetică de pe continent. Însă partenariatul bilateral, așa cum este descris în comunicat, este mult mai amplu. Are în vedere colaborări în domenii diverse, de la spațiul cosmic, energia nucleară și Inteligența artificială la construcția unui avion care să intre în competiția globală împotriva Airbus și Boeing.

În Atlantic Council Frederick Kempe crede că este vorba de o evoluție geopolitică majoră atunci cînd cele două mari puteri autoritare din lume consolidează o astfel de alianță strategică. În declarația comună Xi și Putin „reafirmă faptul că noile relații interstatale dintre Rusia și China sunt superioare alianței politice și militare din perioada Războiului Rece. Prietenia dintre cele două state „nu are limite, și nu există domenii de cooperare „interzise”. Autorul reamintește că în iunie 2019 avertiza că „este timpul să începem să ne îngrijorăm mai mult de ceea ce ar putea deveni cea mai profundă schimbare geopolitică de după perioada Războiul Rece” subliniind că Occidentul a greșit fundamental atunci cînd a privit separat provocările reprezentante de China și Rusia la adresa ordinii internaționale existente din 1990 încoace.

Acest amplu partenariat ruso-chinez este gîndit, între altele, și ca un răspuns la potențialele presiuni și sancțiuni occidentale aplicate Rusiei ca reacție în cazul escaladării criza din Ucraina. Ceea ce, previzibil, stîrnește iritare la Washington. Asta explică o reacție a lui Daniel Kritenbrink, asistentul secretarului de stat american pentru regiunea Asia-Pacific, care a declarat că „Beijingul ar fi trebuit să folosească summitul pentru a încuraja Rusia să continue diplomația pentru detensionarea crizei ucrainiene”. Pentru că „asta așteaptă lumea de la puteri responsabile„. Adăugînd că procedînd altfel, încurajînd demersurile Moscovei, China demonstrează că „este dispusă să tolereze sau să sprijine tacit eforturile Rusiei de a constrînge Ucraina în ciuda faptului că asta dăunează securității europene și riscă pacea globală și stabilitatea economică„.

Astfel de declarații provoacă un amestec de nedumerire și reacții ironice. De pildă, Elbridge Colby, fost secretar de stat adjunct la Pentagon, se întreabă pe Twitter dacă e vorba de o glumă în timp ce alții văd aici o manifestare a felului utopic naiv în care o parte a establishment-ului politic american vede lumea prin lentila unui „instituționalism liberal„. Iluzionîndu-se că ar putea desprinde Rusia din relația strategică cu China, în privința solidității relației transatlantice, privită cu tot mai puțin entuziasm la Berlin și mai ales la Paris, sau că Turcia ar mai fi încă un partener NATO viabil. Problema este că astfel de iluzii continuă să supraviețuiască pe ambele maluri ale Atlanticului deși pilonii de rezistență ai lumii imaginate acum trei decenii de Fukuyama se fracturează accelerat sub asaltul unor puteri, în frunte cu Rusia și China, extrem de determinate să schimbe regulile și ierarhiile de putere și influență din lumea actuală..Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro