De la disperare, la frica de colaps economic. Cum a fost inventată rotativa guvernamentală. Lecțiile lui 1984

Vom avea ”rotativă” guvernamentală. E a doua din istoria noastră, dacă nu ținem seama de așa-numita ”rotativă regală” introdusă în 1895 de Carol I în alt context istoric, în alt sistem electoral și cu alte obiective. Soluția alternanței premierilor, așa cum o cunoaștem azi, a fost inventată în 1984 de doi adversari care, ca-n piesa “Un cuplu ciudat” de Neil Simon, trăiesc sub același acoperiș pentru că pur și simplu n-au unde să se ducă. 

• Acest articol face parte dintr-o serie realizată prin utilizarea arhivei digitale Ziarele Arcanum, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.

Această a doua rotativă românească pornește cu prioritatea de a repara, într-o formulă politică aproape similară și cu jumătate dintre miniștri păstrați pe posturi, stricăciuni făcute sau agravate sub prima rotativă. Cea mai mare dintre ele: creșterea deficitului bugetar de la 6,3% în 2022, primul an complet de guvernare al precedentei coaliții, la 9,3% în 2024. 

Cu alte cuvinte, primul acord de acest tip ne-a livrat în 2024 exact același deficit bugetar ca în 2020, an în care economia a fost răvășită de pandemie; plus cea mai înspăimântătoare criză politică de după 1989, captată în titluri precum „Președintele interimar al PNL a fost numit de președintele interimar al României în poziția de premier interimar”. 

Starea dominantă de spirit din țară era, în noiembrie 2021, consternarea: un președinte care declarase după alegerile din decembrie 2020 că ”îndepărtarea PSD de la butoanele puterii poate să fie, în sfârșit, definitivă!”, reinstala un an mai târziu, cu propriile mâini, PSD la butoane. 

Acum par să domnească resemnarea și scepticismul. Se simt, pe alocuri, și adieri de speranță, probabil pentru că în rolurile principale sunt două fețe noi – președintele și premierul – dar și pentru că trăim într-o altă Românie decât cea în care făcut prima rotativă. (Interesant e că Ilie Bolojan, premierul desemnat, apare într-un sondaj INSCOP făcut în perioada 26-30 mai cu o cotă de încredere de 42,2%, cu peste 8 procente mai mare decât George Simion, creditat cu doar 33,9%. Cu nici două săptămâni înainte, Simion lua la prezidențiale pe teritoriul României 44,8%, restul până la 46,4% venind din diaspora). 

Cu scepticism a fost privit și primul aranjament de acest tip din istoria modernă, rămas ca reper nu doar pentru că a fost o inovație în materie de gestionare a unui monumental blocaj politic, ci și pentru că a dat rezultate. 

Ingredientul-cheie al primei rotative din istoria recentă: disperarea

Israelul era, în 1984, strivit sub trei crize suprapuse. Înainte de toate, economia era în pragul colapsului, la capătul a ceea ce economiștii au numit “deceniul pierdut” început în 1973, cu războiul Yom Kippur și criza petrolului, care a frânat brusc creșterea economică. Cheltuielile de apărare crescuseră masiv mai ales după 1982, când Israelul a invadat Libanul. Deficitul de cont curent și nivelul datoriei, atât interne cât și externe, au atins proporții care nu puteau fi finanțate pe termen lung. Iar inflația anuală a ajuns în 1984, an în care s-au organizat alegeri anticipate, la 444,9%, conform unei analize Brookings. 

Apoi, țara era la doi ani după invazia din Liban, traumatizată și învrăjbită. Și, peste toate, captivă într-un blocaj politic. Votul pentru legislativele din 23 iulie 1984 a dus la un impas politic perfect: fiecare dintre cele două blocuri tradiționale, centru-stânga și centru dreapta, putea controla 60 de mandate din cele 120 ale Knessetului, adică fix 50% din total – nici un vot în plus. Partidul Muncii, condus de Shimon Peres, obținuse 44 de locuri, în vreme ce Likud, în fruntea căruia se afla premierul în exercițiu Itzhak Shamir, 41 de locuri, restul de până la 120 mandate fiind ocupate de câteva formațiuni cu 1-5 mandate.

Cu o asemenea aritmetică necruțătoare existau două variante: ori încă o rundă de alegeri, care probabil n-ar fi schimbat semnificativ configurația parlamentară, ori un guvern minoritar extrem de instabil. Așa s-a născut experimentul rotativei guvernamentale.

„O prăpastie de netrecut”

Ideea în sine a unei coabitări între laburiști și Likud a fost privită de la bun început cu neîncredere. Atât de improbabilă era o astfel de alianță, atât de mari erau diferențele de viziune dintre cele două mari blocuri, încât s-a speculat că ipoteza unei alianțe era aruncată pe piață drept “tactică de amânare”. Secretarul general al unui partid din alianța laburiștilor, Mapam, scria în august 1984 în publicația Progressive Israel că negocierile de formare a unui guvern de uniune națională sunt “o falsă profeție” din cauza “prăpastiei de netrecut” în termeni de ideologie. 

„Opinia Mapam este că va fi imposibil de realizat obiectivele într-un guvern care include Likud și prin urmare nu va lua parte la niciun fel de negocieri”, anunța formațiunea în aceeași ediție. Deasupra anunțului, această caricatură:

Totuși, cu toată “prăpastia de netrecut”, în țară s-a coagulat un val de susținere pentru o astfel de alianță. Nu pentru că s-ar fi găsit mulți care s-o vadă drept o soluție mulțumitoare ori măcar decentă, ci pentru că alta nu exista. Sună cunoscut?

Elementul critic a fost, fără îndoială, criza economică. O inflație de peste 400% nu poate fi readusă sub control fără măsuri șoc. Ambii lideri politici știau că oricare partid va forma în final un guvern și-și va asuma un program de austeritate va fi tocat mărunt de partidul rival rămas în opoziție. Știau amândoi, de asemenea, că dacă nu ajung la o înțelegere va urma o nouă rundă de alegeri care i-ar fi adus în aceeași situație – o guvernare fără sprijin confortabil în parlament, plus potențiale contestări în partid.  

Primele informații despre ideea nemaiauzită de rocadă a premierilor au apărut la cinci săptămâni de la alegeri, în ultimele zile ale lui august 1984. „The New York Times” dădea câteva detalii, citând Radio Israel: cei doi șefi de partid se înțeleseseră să ocupe poziția de premier câte 25 de luni fiecare – mai întâi Peres și apoi Shamir.   

O alianță cu susținere de 80,83% din legislativ

Acordul politic a fost semnat oficial la 52 de zile după alegerile parlamentare, pe 13 septembrie 1984. În presa românească, doar știri scurte, fără context, preluate de pe agențiile străine de presă: “Conducerea noului guvern va fi deținută, succesiv, timp de doi ani, de liderii celor două formațiuni politice […]. De ase­menea, fiecare dintre ei va fi vicepremier și ministru de externe în perioada în care nu deține funcția de prim-ministru”, scria România liberă la 15 septembrie 1984. Într-o țară guvernată de un partid unic, ideea în sine a unor “negocieri politice” care să dureze 52 de zile era o dovadă că sistemul multipartid e falit. 

Așa s-a născut cea mai largă coaliție care a guvernat Israelul pe timp de pace: împreună, cele două mari blocuri și micile partide aliate controlau 97 din cele 120 de mandate din Knesset, adică 80,83% din legislativ. În cazul nostru, formațiunile care au semnat acordul politic, printre care se numără și grupul minorităților naționale, controlează 67,27% dintre mandatele din Camera Deputaților și 66,41% dintre cele ale Senatului.

A funcționat? Consensul istoric: da, a funcționat. În primul rând, alianța Peres-Shamir a pus în aplicare măsuri draconice de stabilizare a economiei care au echilibrat bugetul, au redus inflația – care se îndrepta spre 500% – și a stabilizat shekelul. De asemenea, coaliția a retras în 1985 cea mai mare parte a trupelor din Liban, o prezență militară costisitoare și o sursă nesecată de fracturi în societate. Nu în ultimul rând, simplul fapt că un guvern format din rivali istorici a reușit să-și ducă la capăt mandatul complet de patru ani – 1984-1988 – a fost privit în epocă drept un mic miracol politic; înțelegerea nu era altceva decât un gentleman’s agreement. 

Marele test, alternanța premierilor

Momentul adevărului a venit în octombrie 1986, când Shimon Peres urma să demisioneze. În acea primăvară, revista americană ”Dissent Magazine” se întreba: “Când va veni octombrie, va demisiona Shimon Peres și va prelua Yitzhak Shamir coroana, așa cum se prevedea în acordul de «rotație» din 1984? Doar cei mai nesăbuiți sunt gata să-și parieze banii câștigați cu greu într-un fel sau altul”. În timp, au apărut și informații despre faptul că partidul a făcut presiuni asupra lui Peres să nu demisioneze. 

Transferul de putere a avut totuși loc la 20 octombrie 1986: Shimon Peres a demisionat, guvernul a fost dizolvat automat, președintele Chaim Herzog l-a desemnat pe Yitzhak Shamir să formeze noul guvern, care era în esență identic cu cel anterior, singura schimbare majoră fiind rocada dintre Peres și Shamir.

De la o distanță de patru decenii, totul pare glorios: iată doi oameni de stat care au lăsat la o parte o rivalitate adâncă, veche, și au pus pe primul loc interesul național. 

Sigur, nu e nimic neadevărat aici. În esență asta s-a întâmplat. Dar narativul e deprimant de simplificator. În primul rând, cei doi n-au avut altă variantă: alternativa era haosul economic și politic. Apoi, relația n-a fost pe-atât de armonioasă pe cât ne pare azi. Un singur exemplu: după ce-a cedat funcția de premier, Shimon Peres a purtat în secret din poziția de ministru de externe, fără știrea lui Shamir, negocieri cu regele Hussein al Iordaniei, scopul fiind un acord de pace care ar fi presupus, printre altele, returnarea celei mai mari părți a Cisiordaniei sub control iordanian. La întoarcerea de la Londra, unde a avut loc întâlnirea, Peres a refuzat să-i dea lui Shamir o copie a documentului agreat cu regele Hussein; s-a speculat că strategia sa era să provoace o criză guvernamentală care să ducă la căderea guvernului și la alegeri anticipate, pe care Peres spera că le va câștiga detașat.

Astăzi consensul analiștilor este că rotativa Peres-Shamir a funcționat exemplar ca guvern de criză: a rezolvat cu remarcabilă eficiență problemele care amenințau stabilitatea statului, însă acordul de guvernare, care prevedea că fiecare partid poate bloca prin veto inițiativele celuilalt, a însemnat, inevitabil, paralizie politică în termeni de reforme sau reconcilieri ideologice. Rotativa israeliană a fost, cu toate neajunsurile, o remarcabilă realizare.

În final, e o chestiune de management al așteptărilor. La noi impresia de déjà vu, perfect legitimă, e copleșitoare – iar faptul că de data aceasta în formulă a fost inclus și USR multiplică riscul de fricțiuni, nu le reduce. Unora ni se pare că cele 26 de zile scurse între 28 mai, ziua în care au început negocierile formale între cele patru partide, și 23 iunie, data semnării acordului, s-a pierdut vremea. Depinde cu ce comparăm; negocierile pentru experimentul israelian au durat 52 zile. 

Am pus față în față acordul semnat la 22 noiembrie 2021 pentru rotativa Ciucă-Ciolacu și cel încheiat azi, 23 iunie 2025. Primul e o înțelegere în 12 puncte care încape pe o pagină A4. Al doilea are 7 pagini și arată, inclusiv ca organizare și formatare a documentului, ca un contract (art. 2, de pildă, are 34 de subpuncte). 

Pe lângă diferențele de denumire (Coaliția Națională pentru România vs. Coaliția politică de guvernare pro-occidentală), numărul grupurilor parlamentare semnatare (patrulater vs. pentagon), numărul vicepremierilor (2 vs. 5), numărul ministerelor (20 vs. 16), sunt și câteva deosebiri de substanță. 

Coaliția din 2021 nu își preciza, în preambul, obiectivele. Cea din 2025 își propune “reforme structurale fundamentale, stabilitatea și performanța guvernării, dezvoltarea României și consolidarea democrației”, cu obiective mai clar definite, de la reducerea deficitului până la combaterea traficului de droguri ori “susținerea Republicii Moldova în parcursul său european”. 

O altă diferență e că regulile coabitării sunt mai bine detaliate în actualul acord. Pe lângă faptul că partidele se angajează explicit ca parlamentarii lor să nu semneze, susțină sau voteze moțiuni simple sau de cenzură, găsim la Art.15. că “deciziile Coaliției sunt obligatorii pentru toate persoanele susținute în funcții publice de către aceasta”. 

Dar poate cea mai necesară prevedere e una inclusă în al doilea paragraf al Art. 19: “Nu se va iniția sau vota un proiect de lege sau amendament care presupune creșteri de cheltuieli, facilități, sporuri, angajări, achiziții fără acordul prealabil al conducerii Coaliției”. E o formulare prin negație. Intuiesc că cineva a insistat ca acel “nu” să fie inclus în alineat. Negațiile sunt bune, precise, dau rigoare și imprimă ideea de disciplină; nu garantează că disciplina va fi respectată, dar fixează un cadru de referință. Nu întâmplător opt dintre cele zece porunci ale decalogului sunt interdicții. 

Pe Ilie Bolojan l-am ascultat la summit-ul Rethink de anul trecut. Împreună cu Mihai Jurcă, Bolojan a vorbit atunci, într-un panel moderat de Adrian Stanciu, despre încrederea în instituțiile publice. Era 23 noiembrie 2024, sâmbăta de dinainte de primul tur al prezidențialelor. Bolojan era președinte al CJ Bihor, Mihai Jurcă city-manager, iar evenimentul era găzduit de Dragoș Anastasiu. 

Astăzi, 23 iunie – când se împlinesc exact șase luni de la acea discuție – Bolojan e prim-ministru, Jurcă e șeful cancelariei sale iar Anastasiu vicepremier pentru reformarea instituțiilor statului. 

Bolojan a spus multe lucruri în intervențiile sale din acea sâmbătă. Ce m-a făcut atentă a fost că repeta, aproape după fiecare istorioară, că “oamenii trebuie / au dreptul să știe”. Dacă a vorbit serios atunci, mă aștept să-și respecte cuvântul dat. Să vină în fața noastră și să-și justifice deciziile invocând articole și alineate din contractul semnat de azi.