De la Marele Salt Înainte al lui Mao la Marele Salt „Verde” al Occidentului. Despre Greenflație

În 1958, Mao Zedong a lansat Marele Salt Înainte, un program de transformare radicală a economiei chineze. Nemulțumit de dezvoltarea industrială a lentă a țării sale în raport cu Occidentul, Mao a încercat să transforme rapid China dintr-o societate agricolă într-o putere economică prin industrializare forțată și colectivizarea agriculturii. Pentru că producția de oțel era o importantă componentă a Marelui Salt Înainte, Mao a decis că, în 15 ani, producția Chinei va trebui să o depășească pe cea a Marii Britanii. Cum s-a încercat îndeplinirea acestui obiectiv? O mărturie, recent publicată, vine din partea unei autoare, Helen Raleigh, născută și crescută în China comunistă:

În toată țara, inclusiv în satul în care locuia tatăl meu, oamenii au încercat să contribuie la acest obiectiv construind mici cuptoare în curte. Fiecare sat avea o cotă de producție de îndeplinit, așa că toată lumea – inclusiv copiii și bătrânii – a contribuit. Folosind tot ce găseau pentru a menține cuptoarele aprinse, sătenii au topit unelte agricole și vase de gătit. Aceste eforturi au produs doar fontă brută, care trebuia să fie decarbonizată pentru a face oțel. Acesta era însă un proces pe care un cuptor de curte nu-l putea executa. Efortul și resursele au fost irosite.

Pe lângă dezastruoasa politică de topire a uneltelor agricole – elemente esențiale ale declanșării foametei, a fost implementată și Campania „Cei Patru Dăunători” prin care au fost exterminate vrăbiile, pentru că mâncau semințele cerealelor și fructe. Această idee „genială” a provocat un dezechilibru ecologic, care a dus la o epidemie de lăcuste și alte insecte care distrugeau culturile din cauza lipsei de prădători naturali, ceea ce a agravat foametea.

Combinația de minciuni politice, experimente eșuate tragic, diminuarea drastică a forței de muncă și rechizițiile obligatorii au transformat Marele Salt Înainte într-un dezastru economic și uman. Până în 1962, între 30 și 40 milioane de chinezi, poate mai mulți, au murit de foame.

Făcând un salt peste timp, Helen Raleigh stabilește o paralelă între politica criminală a lui Mao cu al său Marele Salt Înainte și cea pe care eu o numesc Marele Salt „Verde”:

Graba mișcării ecologiste de a transforma structura energetică, ignorând legile naturii și ale economiei, ne amintește de distrugătorul Marele Salt Înainte din China…La fel ca Mao, susținătorii de astăzi ai energiei verzi au devenit nerăbdători în fața progreselor lente înregistrate de energia regenerabilă. Combustibilii fosili și energia nucleară asigură 80% din energia de care are nevoie lumea. În ciuda multor ani de subvenții, energia regenerabilă este încă instabilă și nesigură, deoarece soarele nu strălucește noaptea, iar vântul nu bate tot timpul. Aproape toate centralele de energie regenerabilă au nevoie fie de energie nucleară, fie de combustibili fosili ca rezerve. [s.m.]

În loc să elimine treptat combustibilii fosili și să investească în cercetarea și dezvoltarea energiei regenerabile, revoluționarii occidentali din domeniul energiei verzi au lansat propria versiune a Marelui Salt Înainte în Europa și în SUA. [s.m.]

Ecologiștii de astăzi operează într-un sistem democratic, spre deosebire de Mao, dar au recurs la coerciția guvernamentală pentru a înlocui combustibilii fosili (și energia nucleară) cu energie regenerabilă într-un termen agresiv. Uniunea Europeană urmează să reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puțin 55% până în 2030, iar administrația Biden promite să realizeze o „reducere de 50-52% față de nivelurile din 2005 a poluării nete cu gaze cu efect de seră la nivelul întregii economii în 2030.”

Una dintre lecțiile esențiale ale Marelui Salt Înainte al Chinei este că eșecurile catastrofale rezultă în mod inevitabil din încăpățânarea politicienilor de a ignora rațiunea, logica, adevărul și economia. Actuala criză energetică din Europa, întreruperile continue de energie electrică din California și penuria de alimente din Sri Lanka sunt toate semnale de alarmă. Saltul „Verde” Înainte a împins omenirea pe o cale rapidă către o altă catastrofă provocată de om. [s.m.]

Unul din adevărurile neconvenabile expuse de Raleigh este acela că politicienii ignoră „rațiunea, logica…și economia”, provocând în consecință catastrofe umane și economice. Dar politicienii mai ignoră și avertismentele evidente. Cu doar câteva decenii înainte de foametea catastrofală din timpul Marelui Salt Înainte, dictatorul sovietic Iosif Stalin omorâse între 7 – 10 milioane de oameni cu o politică similară de industrializare și colectivizare forțată. În perioada 1932 – 1933, foametea a afectat o mare parte din Uniunea Sovietică, inclusiv regiuni care aveau graniță comună cu China. Mao sau unii dintre consilierii săi trebuie să fi fost conștienți de ceea ce se întâmplase în Uniunea Sovietică, dar fie s-au temut prea mult să vorbească, fie au fost ignorați sau pedepsiți atunci când au făcut-o (în jargonul actual, ar fi fost numiți „denieri” ai socialismului triumfător!).

Fac politicienii de astăzi greșeli similare cu cele ale lui Mao și Stalin? După părerea mea, da. Din dorința febrilă de implementa Marele Salt „Verde” cât mai rapid, de a salva planeta no matter what (pentru că ei sunt, nu-i așa, do-gooders), politicienii comit erori cauzate de nerăbdare, impulsuri politicianiste de a marca puncte pentru viitoarele agende electorale, neglijare sau ignorare a vocilor critice și a diverselor semnale de alarmă că lucrurile nu merg conform planurilor ONU, UE, Casei Albe ș.a.m.d.

Una din aceste erori este semnificativă și poartă un nume adecvat:

Greenflația – maladia dureroasă a Marelui Salt „Verde”

Pe fondul impunerii unor măsuri tot mai coercitive și rigide de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră în vederea „salvării planetei”, mass media, mediul academic și consiliile de administrație ale multor companii din Occident au devenit obsedate cu visul unei economii planetare colorate în verde. Dar, de la vis la realitatea de pe teren e o cale lungă și plină de surprize neplăcute, pentru că prețurile tuturor lucrurilor și serviciilor – de la energie, carburanți și alimente până la construcții – au crescut la niveluri greu de suportat. Comerțul internațional s-a diminuat, recesiunea globală devine tot mai mult o amenințare reală. Consecințele acestor situații s-au concretizat, printre altele, în creșterea sărăciei, malnutriției sau foametei.

În martie 2022, economista Isabel Schnabel (European Central Bank) a numit acest proces greenflație (deși termenul circulă de câtva timp):

Multe companii își adaptează procesele de producție în încercarea de a reduce emisiile de carbon. Însă majoritatea tehnologiilor ecologice necesită cantități semnificative de metale și minerale, cum ar fi cuprul, litiul și cobaltul, în special în perioada de tranziție…
Indiferent ce cale de decarbonizare vom urma în cele din urmă, tehnologiile ecologice vor reprezenta cea mai mare parte a creșterii cererii pentru majoritatea metalelor și mineralelor în viitorul apropiat.
Cu toate acestea, în timp ce cererea crește, oferta este limitată pe termen scurt și mediu. De obicei, dezvoltarea de noi mine durează între cinci și zece ani.
Acest dezechilibru între cererea în creștere și oferta limitată este motivul pentru care prețurile multor produse de bază esențiale au crescut considerabil în ultimele luni.

Eforturile companiilor de a se încadra în MareleSalt „Verde” au dus la creșterea prețurilor, creștere accentuată după invadarea Ucrainei. Pe de altă parte, circa o jumătate din Greenflația pe care o vedem astăzi este rezultatul războiului împotriva combustibililor fosili. Să nu uităm, așa cum fac politicienii progresiști, că prețurile carburanților și ale energiei electrice au început să crească în a doua jumătate a anului trecut, cu multe luni înainte războiului din Ucraina. Spre norocul lor chior, acum se pot folosi de țapul ispășitor, numit Putin, pentru a justifica Greenflația galopantă.

Un alt economist, Kokou Agbo-Bloua (Société Générale) a preluat termenul și i-a adăugat mai multe nuanțe:

Greenflația nu este doar o parte importantă a creșterii prețurilor cu ridicata și a prețurilor de consum care, începând din primăvara anului 2021, a afectat rapid costurile materiilor prime și ale energiei la facturile de electricitate, alimente și chiar chirii. Greenflația este și persistentă, ceea ce înseamnă că inflația în ansamblu se dovedește a fi mai puțin tranzitorie decât se spera la început, ceea ce duce la volatilitate pe piețele de obligațiuni și de acțiuni și la necesitatea unei înăspriri decisive a politicii monetare.

Privind retrospectiv, a fost nerealist să ne așteptăm ca o sarcină atât de enormă și extrem de complicată și costisitoare precum tranziția energetică să nu provoace nicio perturbare. Luați în considerare cantitatea imensă de mărfuri necesare pentru a crește producția de energie curată. Construirea unui singur parc eolian de 100 de megawați necesită 30.000 de tone de minereu de fier, 50.000 de tone de beton și 900 de tone de materiale plastice nereciclabile.

În același timp, bateria de litiu-ion din majoritatea vehiculelor electrice necesită aproximativ 25 de kilograme de litiu și 30 de kilograme de cobalt, precum și diverse cantități de nichel, cupru, grafit, oțel și aluminiu. Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie, numărul de vehicule electrice va crește de la 11 milioane în prezent la 145 de milioane până în 2030. Chiar și acest număr reprezintă doar o fracțiune din cele aproximativ 1,2 miliarde de vehicule cu motoare cu combustie care circulă în prezent pe șosele – astfel încât cererea de baterii va rămâne uriașă în anii următori.

Cei care pierd cel mai mult din cauza Greenflației sunt, în principal, oamenii din clasa de mijloc, fără influență politică (în afara unui vot despre care planează de multe ori suspiciuni de fraudă), și locuitorii țărilor în curs de dezvoltare. În aceste țări, unde ecologiștii se străduie de ani de zile să blocheze termocentralele pe bază de combustibili fosili, peste 3,5 miliarde oameni nu au acces fiabil la electricitate.

Greenflația este responsabilă și pentru noile valuri de instabilitate politică, precum prăbușirea regimului din Sri Lanka, revoltele Vestelor Galbene din Franța, a fermierilor din Olanda și Canada(detalii se pot găsi în articolele mele anterioare). S-au înregistrat, de asemenea, revolte produse de Greenflație (lipsa combustibililor, foamete) și în țări în curs de dezvoltare: Kazahstan, Ecuador, Africa de Sud, Senegal și Etiopia.

Pagubele politice sunt deja evidente. Greenflația a contribuit la înlăturarea lui Boris Johnson în Marea Britanie, la demisia lui Mario Draghi în Italia, la căderea guvernului Estoniei și la pierderea de către Emmanuel Macron a majorității absolute în parlamentul francez. Președintele SUA, Joe Biden, a suferit o scădere în sondaje, deoarece a crescut numărul politicilor ecologice pe care le-a adoptat după preluarea mandatului. Agențiile sale de reglementare amenință chiar și Bazinul Permian din Texas, cel mai bogat câmp petrolifer din lume și sursa a 40% din petrolul și gazele naturale ale națiunii americane, în timp ce administrația cerșește livrări suplimentare de la autocrații precum Venezuela și Arabia Saudită și promite mai multe gaze naturale lichefiate (GNL) către Europa. Cu toate acestea, după ce președintele Biden a reactivat o regulă neaplicată de 18 ani, Administrația pentru Protecția Mediului (EPA) a decis pe 7 septembrie să mențină închisă cea mai mare stație exportatoare de GNL din SUA – Cheniere Sabine Pass (Louisiana) – pe motivul unei slabe poluări cu benzen și formaldehidă la pompele de compresare a gazului natural. Interesant mi se pare faptul că, după ce EPA a pierdut dreptul de a reglementa concentrațiile de CO2 de la termocentralele pe cărbuni și fabricile de ciment, s-a găsit prin arhivă o regulă care îi oferă acum agenției puteri discriminatorii pentru interzicerea exporturilor de GNL.

Principalul factor declanșator al inflației în general este creșterea masei monetare care circulă în economie, de obicei cauzată de cheltuielile masive ale unui guvern – „tipărirea de bani”, „banii din elicopter”. În circumstanțele actuale, aceste cheltuieli au fost motivate de distrugerea economiei provocată de politicile de lockdown pandemic combinate cu extinderea ambițioasă a programelor de cheltuieli sociale de către actuala administrație americană și inițiativele „verzi” ale UE.

Bani putem tipări oricând și în cantități imense. Dar nu putem tipări molecule de petrol, de gaze sau de cărbuni. Nu putem tipări energie. Dacă se intră în iarnă fără suficientă energie – și, din cauza deciziilor lui Putin, este aproape sigur că Europa va intra în această situație – și dacă un mecanism de raționalizare a consumului va funcționa ineficient sau deloc, s-ar putea ajunge la haos.

Greenflația și religia ecologistă

Sub dominația occidentală (reprezentată, în principal, de SUA, UE, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă), salvarea planetei de la Armaghedonul climatic înseamnă Greenflație. Ecologiștilor nu le pasă de prețurile ridicate la energie, alimente, combustibili – ele sunt doar o problemă tranzitorie pentru obținerea victoriei finale: Zero-total sau măcar Net-zero emisii. În consecință, cu cât prețurile vor crește mai repede și mai mari, cu atât mai devreme se va instaura pe planeta noastră paradisul „verde”. Greenflația devine astfel ceva care trebuie încurajat în mod activ (prețurile ridicate ale combustibililor fosili sunt bune pentru planetă și trebuie menținute pentru a forța trecerea la energii „verzi”, scrie în luna iunie o publicație alarmistă).

De unde a apărut această poziție de indiferență față de realitățile contondente și dureroase provocate de Greenflație? Medicul și scriitorul Michael Crichton a caracterizat ecologismul drept religia preferată de ateii urbani. Chiar dacă, precum în cazul altor religii, profețiile ecologice, datând de la sfârșitul anilor 1960, s-au dovedit a fi exagerate sau chiar pur și simplu greșite (vezi și Sindromul Chicken Little), activiștii ecologiști nu depun armele și țin cu tot dinadinsul să ne facă binele cu forța.

Dar mie, făcutul acestui bine cu forța mi se pare o încercare de a instaura o eco-dictatură (expresia aparține economistului Eric Heymann de la Deutsche Bank Research), cu nimic mai prejos de cele ale lui Mao sau Stalin. Pretinzând ca puterea să fie predată unor „experți” cu acreditare climatică de la Bruxelles, Washington sau ONU, ecologiștii nu se dau în lături de la a susține că Democrația este cel mai mare dușman al planetei (Foreign Policy, 2019). Unii chiar au profitat de restricțiile guvernamental-arbitrare, impuse de „sus în jos” în timpul pandemiei, sugerând că astfel de „experimente în masă” sugerează calea potrivită pentru a impune ucazuri draconice în cazul în care organismele legislative alese democratic ar avea obiecțiuni în adoptarea lor.

Auzim tot timpul că mașinile electrice reprezintă viitorul – sunt mai curate, mai ieftine și mai bune. Dar dacă mașinile electrice sunt într-adevăr mai bune, de ce trebuie interzise mașinile pe benzină, așa cum face California și Uniunea Europeană? De ce trebuie ca lumea să le subvenționeze cu $30 miliarde dolari anual? Fără inovații radicale sau mituiri (subvenții) masive și continui, împovărătoare financiar, majoritatea oamenilor va continua să prefere mașinile pe benzină.

Parafrazând restul paragrafului din care am ales motto-ul articolului, vreau să declar:

Aș prefera să fiu guvernat de tâlhari decât de binefăcători. Tâlharii se pot sătura la un moment dat, dar binefăcătorii, niciodată.

Ce ne spun cuvintele apărute pe zidul Marelui Salt „Verde ”?

În vechime, profetul Daniel a fost chemat de regele Baltazar să-i descifreze câteva cuvinte (Mene, mene, techel ufarsin) pe care o mână nevăzută le-a scris pe zidul palatului său. Simplu explicat, cele trei cuvinte erau semnale de alarmă spre a avertiza că se apropie un eveniment, un fenomen care prevestește o condamnare inevitabilă, o prăbușire imanentă.

Există azi cuvinte scrise pe zidul „verde” al ecologismului? Da, și chiar dacă nu mai putem chema pe un Daniel profetic să ne tălmăcească înțelesurile lor, este relativ simplu să notăm prezența unor avertismente premonitorii. Sri Lanka a rămas fără alimente, Europa, Texas, Australia și California suferă de instabilitatea și de creșterile de preț ale aprovizionării cu energie electrică intermitentă și regenerabilă, fenomene complet previzibile. Revoltele cauzate de cea mai gravă criză alimentară din ultima jumătate de secol sunt o realitatea dureroasă în țările în curs de dezvoltare și nu pot fi escamotate propagandistic.

Politicienii noștri (cu o excepție „notabilă”*) par înclinați să repete, într-un context socio-economic diferit, greșelile făcute de Mao și Stalin. Lucrează pe repede-înainte, redirecționând eforturi prea mari către activități economice inutile, introduc proiecte și legi ruinătoare [d. ex., Green New Deal, European Green Deal, Inflation Reduction Act (!?)]. Mai devreme sau mai târziu, acestea vor distruge rețeaua fragilă prin care se asigură prosperitatea construită secole la rând prin folosirea – nomina odiosa – energiilor fosile. Deși semnele de pe zidul „verde” sunt vizibile și ușor de tradus, politicienii noștri le ignoră, ei preferând politici „verzi” și punându-și speranțele de exemplu, în tehnologii care nu sunt încă inventate pentru sechestrarea CO2 și obținerea unui statut Net-zero al emisiilor.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro