„De la star rock la ucigaș”. O șocantă miniserie Netflix în care celebritatea pune sub ochii noștri cum să ne ferim sau să ieșim din relațiile abuzive

Acum mulți ani am cunoscut un cuplu. Erau tineri, inteligenți și frumoși, și păreau să aibă o viață fericită până când ea mi-a spus că o bate. N-aș fi crezut-o dacă nu i-aș fi văzut ochiul vânăt, atât de mare era diferența față de imaginea celui pe care-l știam. 

Mi-am adus aminte de fata bătută când am văzut pe Netflix noua miniserie documentară „De la star rock la ucigaș” („De rockstar à tueur: le cas Cantat”), care atrage atenția  – printr-un caz celebru – asupra violenței domestice și feminicidului.

E vorba despre cazul Bertrand Cantat, de la liderul trupei franceze Noir Desir, care în iulie 2003 și-a omorât în bătaie iubita, pe actrița Marie Trintignant, cu care avea o relație de un an. S-a scris mult pe acest subiect pentru că amândoi erau celebri. Dar până și felul în care exprimarea „cazul Cantat” mută centrul de interes de pe victimă pe asasin spune ceva despre felul în care societatea nu e în stare nici să protejeze victimele, nici să le facă dreptate chiar și post factum. 

Cum s-a întâmplat și în cazul de față.

Bertrand Cantat, povestea abuzatorului de succes

Cantat a fost condamnat în Lituania (unde s-a petrecut crima) la opt ani închisoare, din care a ispășit doar patru, în uralele presei franceze, care i-a înghițit versiunea. S-a reîntors în viața soției sale (Krisztina Rády, fostă directoare a Institutului Maghiar de la Paris) pe care o părăsise pentru Trintignant. Câțiva ani mai târziu (în ianuarie 2010), soția a fost găsită spânzurată. A descoperit-o unul dintre copiii lor. Într-un mesaj telefonic lăsat părinților din Ungaria nu cu mult timp înainte (inclus în miniserie), Rády spunea că e într-o situație „fără ieșire” și că „Bertrand e nebun”. 

Doar în 2020 justiția franceză a început să recunoască sinuciderea forțată, adică cea care survine în urma violenței conjugale. 

„Le Parisien” scria anul trecut că în 2023 un număr de 773 de franțuzoaice au fost împinse de parteneri la tentativă de suicid, dintre care 250 au murit. 

Sinuciderea forțată

Cifrele ultimilor ani arată o creștere a cazurilor de sinucidere forțată de la un an la altul. Din 2020, sinuciderea forțată e pasibilă în Franța de 10 ani închisoare.

După cei patru ani de pușcărie, Cantat s-a mutat în apropierea familiei, sub pretextul de a fi mai aproape de copii, dar când în viața lui Rády a apărut un bărbat de care ea s-a îndrăgostit, a devenit și mai posesiv.

Cum au mințit în instanță 

Căutând articole din presă, am dat peste o mărturie a părinților lui Rády prin care își exprimau refuzul de a fi implicați într-un proces în care Cantat ar fi fost acuzat de moartea fiicei lor. 

E lesne de înțeles că doreau să-și protejeze nepoții care fuseseră lăsați de justiție în grija tatălui. Și mama lor încercase să-i protejeze mințind în instanță.

Realizatorii miniseriei au intervievat-o pe jurnalista franceză Anne-Sophie Jahn care a realizat pentru „Le Point” o investigație apărută în 2017 – întâmplător, exact când America dădea startul erei #MeToo, și care conținea printre altele mărturia sub anonimat a unui membru Noir Desir cum că Bertrand Cantat își bătea soția, pe Marie Trintignant și pe alte două iubite anterioare. 

Soția și membrii trupei făcuseră o înțelegere să nu spună nimănui despre asta, ceea ce explică de ce Rády, martor la procesul din Lituania, a declarat sub jurământ că Bertrand Cantat n-a bătut-o niciodată. 

Victima devine vinovată

După ce trupa Noir Desir s-a destrămat, în noiembrie 2010, Cantat s-a repliat alături de alt muzician pentru a se retrage cu totul în umbră în 2018, când a întrerupt o serie de turnee la protestele feministelor. 

Violența fizică merge întotdeauna mână-n mână cu violența emoțională, mai insidioasă și cu bătaie mai lungă pentru că țintește spre completa subordonare și anihilare a victimei.

Înregistrările inedite din timpul procesului arată comportamentul manipulator al lui Cantat, care după ce a lovit-o pe Trintignant de 20 de ori și a dormit câteva ore lângă ea până să sune după ajutor, a declarat în instanță că „furia ei isterică” l-a determinat s-o împingă, iar ea a căzut cu capul în calorifer. 

Cu lacrimi șuvoaie și declarându-și „iubirea absolută” pentru Trintignant, a scos-o tot pe ea vinovată: ea a făcut scandal când el s-a declarat „nedreptățit” pentru că, deși își părăsise soția, ea continua să schimbe mesaje telefonice cu soțul. 

Cum suntem manipulați emoțional

Tot ce a rămas din relația lor consumată în spatele reflectoarelor sunt imaginile de pe platoul de filmare din Vilnius, unde o ține de mână chiar și la machiaj. 

În miniseria Netflix, cântăreața Lio, o prietenă a lui Trintignant, spune că până și după ce i s-a interzis să mai vină pe platou, îi trimitea permanent mesaje. Lio mai spune că și la Paris îi ocupa timpul și o izola de prieteni.

Victima nu s-a putut apăra în instanță, iar judecătorii au concluzionat că a fost crimă pasională. 

Miniseria mi-a atras atenția și pentru că Bertrand Cantat bifează căsuțele narcisismului, pe care mi-am dat recent seama că îl știu din copilărie. Acum știu cum funcționează manipularea emoțională, ce înseamnă controlul și cum apare devalorizarea după ce narcisicul e sigur că te-a acaparat. Cum te izolează de cercul tău social, cum îți bagă în cap că ești proprietatea lui.

Cum încearcă să te convingă că valoarea ta vine din faptul că te ține pe lângă el.

Cel care mă „întreba” din cărți

Acum mulți ani am avut un iubit care mi-a ars o palmă când l-am lovit din greșeală cu umbrela. Era imprevizibil și volatil, cu o undă de agresivitate permanentă pe dedesubtul celor mai benigne momente. Până și glumele lui aveau un aer periculos. 

Îmi spunea ce cărți să citesc și mă întreba din ele ca să-mi arate că n-am înțeles. Nu mă lăsa să râd ca să nu mi se vadă dinții. Mă ținea trează până noaptea târziu. Mă izola de prieteni. 

Mergeam pe coji de ou în preajma lui.

Îmi era frică, dar în același timp mi se părea cool. Dezvoltând un atașament nesigur în copilărie, nu aveam maturitatea emoțională să recunosc abuzul și să ies din relație. Eram obișnuită cu abuzul emoțional, așa că, deși am încercat, nu am plecat. Am scăpat de el după un an, când m-a părăsit pentru o relație cu mai multe beneficii.

O sursă mai bună de hrană narcisică, așa cum a fost și Marie Trintignant pentru Cantat, pentru că era o femeie frumoasă, de succes – și, mai ales, ceva nou față de ce avea acasă.

Atenția lui Trintignant i-a hrănit egoul nu pentru că și el era celebru, ci pentru că înăuntrul lui era multă nesiguranță.

Narcisismul – „chintesența răului”  

Acum câteva luni, când am început un amplu proces de restructurare internă, mi-am dat seama că, la fel cu multe alte persoane din viața mea, omul despre care am vorbit mai sus era narcisic. Chiar narcisic malign, deși acest diagnostic nu e recunoscut oficial.

Psihanalistul Erich Fromm, un supraviețuitor al Holocaustului, a numit narcisismul malign „chintesența răului” și l-a văzut incarnat în Hitler și Stalin.

Pe lângă lipsa de empatie, imaginea grandioasă despre sine, manipularea victimei și concentrarea pe propria persoană – care caracterizează narcisismul în general -, persoanele cu narcisism malign sunt sadice și agresive, au accese de furie când se simt amenințate, sunt extrem de geloase pe ce văd bun în ceilalți, pe care îi rănesc fără nicio remușcare. 

Deși narcisismul malign nu e recunoscut ca diagnostic, el se poate deduce din combinația dintre tulburarea de personalitate antisocială, tulburarea de personalitate narcisică, agresiunea & sadismul și paranoia (sursa).

Am găsit foarte puține informații pe internet care să mă facă să înțeleg mai mult despre personalitatea lui Bertrand Cantat și care să-mi confirme teoria (deși toți narcisicii bifează aceleași trăsături).

Celebritatea îi ajută pe abuzatori

Nu am găsit opinia unui psiholog francez, dar am vorbit cu un psiholog român care văzuse miniseria și care mi-a spus că o evaluare profesionistă ar trebui să confirme narcisismul cel mai rău.

Ce m-a uluit a fost să văd cât de mult l-a ajutat pe Cantat poziția de vedetă rock – nu doar pentru că i-a alimentat nevoia de glorie și validare, dar și pentru că i-a creat o aură inexpugnabilă. M-a șocat să văd că fanii au continuat să se ducă la concertele lui chiar și după ce a ieșit din închisoare. 

Același lucru s-a întâmplat cu fanii lui Michael Jackson, care au continuat să-l idolatrizeze și după ce au aflat că abuzase sexual copii. Posturile de radio încă îi difuzează piesele.

Cu Woody Allen, la fel.

Oamenii au în continuare puține filtre când vine vorba de abuz. Înclină să nu creadă, iar când persoana respectivă e o celebritate sau cineva considerat fără pată, o mândrie a comunității, preferă să acuze victima. 

Narcisicii nu doar că discreditează în avans victima pentru când va încerca să dezvăluie abuzul, dar au și capacitatea de a promova cu succes o imagine pe care și-au creat-o despre ei – și care devine infailibilă.

Cum devenim ceea ce suntem în meserie

Psihologii numesc această imagine persona și vorbesc despre cazuri benigne, când tindem să ne identificăm cu persona datorită meseriei pe care o avem. De pildă, polițiștii care se poartă acasă ca niște polițiști. 

Dar pentru narcisici, persona e mai mult decât o uniformă, e o armură pe care ei o consideră a doua piele, fără a-și da seama că e o formă de apărare în fața unui abuz narcisic suferit de ei în copilărie. 

Când un copil trebuie să țină piept unui părinte narcisic, va dezvolta și el trăsături narcisice și va vedea toate relațiile ulterioare ca pe relații de putere, pe care va trebui să le domine ca să-și dovedească valoarea și că e demn de iubire.

Narcisismul e un spectru, nu un indicator cu „Da” sau „Nu”. Sunt persoane care au mai puține trăsături narcisice sau mai multe, și persoane cu maximum de trăsături narcisice – unde se vorbește de tulburare de personalitate narcisică. 

Lecturile mele din ultima jumătate de an au insistat pe asta, iar faptul că am trecut prin abuzuri narcisice și că am găsit și la mine câteva trăsături narcisice mă face să înțeleg și victima, și abuzatorul. 

Ne ajută să ne recunoaștem relațiile periculoase

Sigur, nu toți narcisicii sunt violenți sau criminali, dar înțelegerea narcisismului ar reduce cazurile de abuz emoțional și de violență conjugală. Femeile ar învăța să recunoască relațiile cu potențial periculos și s-ar apăra ieșind din ele, neintrând deloc sau punând limite (dacă nu pot ieși datorită copiilor).

Ar mai învăța și că există o predispoziție pentru relații cu narcisici la femeile care au suferit abuzuri în copilărie, pentru că altfel ar părăsi relația la primul steag roșu, cum îi spun psihologii. 

Mai trebuie să ne întrebăm și de ce crește de la an la an numărul cazurilor de violență conjugală care duc sau nu la suicid. O statistică recentă arată că numărul cazurilor de violență în familie a crescut alarmant: polițiștii au avut aproape 59.500 de dosare în 2024, cu 35% mai multe față de 2019.

Totodată, și numărul victimelor care își fac curaj să iasă din relațiile abuzive și să își reclame agresorii este în ușoară creștere, de la un an la altul. Victimele sunt de cele mai multe ori femei și copii, conform unui material din martie 2025, de la Digi24.

Nu mai știu ce s-a întâmplat cu cuplul despre care vorbeam la început. Sper din tot sufletul că fata a reușit să iasă din relație și că e bine.