Demenţa politică de la Bucureşti anulează şansa unică de a deveni lideri de trend în Europa

Victoria (chinuită, dar totuşi victorie) în alegerile din Cehia luna trecută a unei coaliţii pestriţe contra populist-cleptomanului Andrej Babis, care trece în opoziţie, vine ca o confirmare a unui val incipient de normalizare a politicii în estul UE. Dacă Bucureştiul nu ar fi dat în mintea copiilor în ultimele şase luni, fiind confiscat de porniri autodistructive, am fi putut spune că noi am deschis pârtie pentru această tendinţă ce penalizează trumpismul politic ca stil şi anti-europenismul cu fluierice de câine ca mesaj, iar asta chiar în anii dificili ai pandemiei. Alegerile noastre din 2019 şi 2020 confirmaseră nişte opţiuni solide, de centru, în tradiţia vechii politici europene cumpănite şi serioase, axate pe proiecte, nu balamuc şi deficite bugetare latino-americane.

Tot cam pe atunci Zuzana Caputova se alegea preşedintă în Slovacia în acelaşi mod, sub stindardul pro-UE şi anti-corupţie. Mai nou se strânge laţul în jurul lui Viktor Orban, rebelul de serviciu al Estului, unde cu aceeaşi strategie opoziţia unită l-a depăşit pentru prima oară în sondaje. Desigur, nici în Cehia, nici în Slovacia şi nici în Ungaria această mişcare pestriţă de centru care se bate cu băieţii răi specializaţi în clientelism şi război cultural cu Europa nu-i lipsită de petele ei de culoare, adică indivizi sau grupuri care fac cu ochiul partidului conservator PiS din Polonia, însă nu ei sunt nota dominantă în peisaj. Până la urmă nici la noi nu era cine ştie ce omogenitate dacă în PNL găsim personaje ca Ben-Oni Ardelean, pe care numai conexiunile puternice (şi lucrative) cu lobbyul fundamentalist-neoprotestant din SUA îl împiedică să facă pasul către AUR, de care îl apropie mai multe convingeri decât îl despart.

Şi că veni vorba de PiS şi Polonia, se conturează şi acolo o strategie asemănătoare la alegerile din 2023 (dacă nu cumva vor fi anticipate), cu Donald Tusk întors în politica naţională pentru a coagula o opoziţie mai coerentă la iacobin-conservatorii ce vor să dărâme UE. Cu alte cuvinte, la ora asta România ar fi putut defila prin Europa arătând că noi am fost primii acolo unde ţările Visegrad abia acum se aliniază, o premieră istorică, să recunoaştem.

Şi poate am fi putut juca pe mize un pic mai mari la masa unde se distribuie influenţa: după cum bine observa un editorial din Politico, în momentul de faţă mica Slovenie va fi ţara cea mai vestică unde Partidul Popular European e la putere, după plecarea Angelei Merkel şi prăbuşirea cancelarului austriac Sebastian Kurz, tânăra stea în urcare a popularilor, sub acuzaţii de corupţie. Nici una din cele cinci mari naţiuni ale UE – Germania, Franţa, Italia, Spania şi Polonia – nu au sau nu vor mai avea guverne PPE în viitorul apropiat.

Johannis şi Cîţu ar fi putut defila la Bruxelles cu o ţară care urmează imediat pe listă ca dimensiune, cu un regim stabil trei ani de aici înainte şi un grup parlamentar solid care să ajute PPE să capete o direcţie. Ar fi putut lucra mai strâns cu Ursula von der Leyen, rămasă oarecum orfană după pensionarea patroanei sale politice Angela Merkel. Când familia ta de partid se pregăteşte pentru o hibernare de 1-2 cicluri politice pe continent, poate că tocmai atunci e momentul să te afirmi, dacă ai ceva de spus.

Cu puţin tupeu şi inteligenţă, puteam revendica tot ca succes cu manta al Bucureştiului şi victoriile surprinzătoare ale Maiei Sandu şi partidului său PAS în Moldova, afiliaţi tot PPE, care dau semne că se descurcă la guvernare mai bine decât omologii din România, în condiţii infinit mai dificile. Sigur, această revendicare ar fi fost în bună parte ipocrită, pentru că partidele de la Bucureşti mai mult au încurcat decât au ajutat pe Maia Sandu, cu dragostea lor nesfârşită pentru oligarhul Plahotniuc şi susţinerea orbească pentru formaţiuni care n-au trecut pragul electoral. Dar de când e ipocrizia interzisă în România, mai ales pentru o cauză bună – caz în care se cheamă diplomaţie?

În loc de asta, noi am avut un an politic complet inexplicabil, altfel decât prin mediocritatea epică generată de contraselecţie în principalul partid de guvernare şi bizara decolare din realitate a preşedintelui Johannis. Cu UE în criză de exemple pozitive, el a fost încoronat Charlemagne doar ca premiu pentru că nu-i Viktor Orban sau Kaczynski, ceea ce-i adevărat: un estic prezentabil care n-are mare lucru de spus, dar măcar nu răstoarnă mese şi nu mănâncă dulapuri, ca alţii. Doar că el nu s-a prins de chestie. A luat episodul ca recompensă pentru fantomatice merite personale şi preludiu pentru o strălucită carieră globală viitoare, în loc să-l ia drept ceea ce este: semnul unei Europe a ambiţiilor reduse, care se mulţumeşte cu puţin, că asta-i situaţia pe moment.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro