Democratia furata – sau dreptul de a nu merge la vot daca oferta politica nu ne place

Au loc alegeri, partidele lipesc afise. Exista programe, exista candidati de varf. Doar ca, diferentele dintre partidele consacrate sunt „ca intre Master- si Visa-card”. Limba lor suna mecanic, vine ca de pe banda. Politicienii s-au instrainat de popor si „s-a facut rece, in republica” spune Gabor Steingart, autorul cartii „Democratia furata”. El pledeaza pentru abtinerea de la vot, ca alternativa. Absenteismul de la vot nu e nepasare, spune jurnalistul german, ci un refuz constient al cetateanului informat, de a gira cu votul sau circul electoral prezent.

Gabor Steingart s-a nascut in 1962 la Berlin, este jurnalist si autor de carti politice. Intre 2001-2007, el a condus biroul de stiri al publicatiei Der Spiegel din capitala germana. In prezent, el lucreaza in cadrul redactiei Spiegel din Washington. Steingart a mai publicat, la editura Piper, „Germania – caderea unui superstar” (2004), „Printesa muta. O viata in Germania” (2005), „Razboi mondial pentru bunastare. Cum se reimpart puterea si bogatia” (2006) si „Chestiunea puterii. Puncte de vedere ale unui non-votant” (2009).

O serie dintre ideile acestei din urma carti sunt reluate in „Democratia furata”, aparuta inaintea alegerilor generale din Germania (august 2009, Piper Verlag München, 288 pag.)

Moartea democratului romantic

Vara anului 1972. La alegerile pentru cancelar candideaza din nou Willy Brandt. In tinerete antinazist, apoi refugiat in Norvegia, Brandt intruchipa idealul democratului romantic. In acele vremuri, democratia era un miraj mai puternic decat toate celelalte. Era mirajul ca ai un cuvant de spus, ca participi la decizii, ca, de jos, poti impune o instanta care te reprezinta.

In 1972, participarea la vot in Germania a fost de 91,1%. De atunci, procentul a tot intrat la apa. Democratul romantic s-a transformat intr-unul „rational”. „Daca ar exista un contract de mariaj intre conducerea statului si cetatenii acestuia, el ar contine propozitia: Trebuie sa ne fim de folos”, spune Steingart despre noul model democratic si pactul politician-alegator.

Autorul german mai scrie despre deziluzia constanta traita de alegator, indiferent de partidul, coalitia sau personalitatea politica ajunsa la putere. El crede ca soarta celor multi este in prezent decisa de „inginerul politic”, o speta de politician care nu mai trezeste pasiuni, in randul populatiei.

Exceptie face noul presedinte american Barack Obama, care nu mai spune „eu vreau” ci „noi putem”. Steingart crede ca Obama a intiat un experiment nemaivazut, „politica cu poporul”.

De Germania insa, Obama e departe, iar vremea unui Willy Brandt sau Helmut Schmidt a apus. Tara e condusa de „Regina Ghetii”, cancelarul Angela Merkel. Merkel 1 si Merkel 2 sunt fatetele celei care tine fraiele „locomotivei Europei” de cinci ani, pe o directie mai putin consecventa cu promisiunile electorale, decat cu apetitul sau de putere.

Intriga de 20 de pfennigi

In analiza pe care o face celor doua mari partide din Germania, crestin-democrati (CDU) si social-democrati (SPD), Gabor Steingart demasca intrigaria, ca instrument politic fundamental: „Abia a ajuns unul sus, ca restul ii sapa scaunul, ii intind capcane si curse, in care sa il prinda.” Autorul exemplifica „intrigile ascunse” si „ieftine”, cu nenumarate exemple din politica germana, care au dus la ingenunchere si demisie de ministri. Valurile starnite de scandalurile la varf, cu contributia mass-mediei, au dus treptat la pierderea de membri si simpatizanti de partide, ca si a increderii acordate acestora, de catre electorat.

Partidele si-au pierdut „grandoarea”, crede Steingart, ele prefera „trei aplaudaci, unui oponent”. Pe santierul politic al reformei, e de dorit „liniste”. „Traiasca democratia si uniformitatea”, pare a fi sloganul prezent. In loc de idei, dezbateri, conflict de opinii, a aparut imperativul coalizarii partidelor si inchistarea lor intre granite precis definite. Mai cu seama CDU, „partid al patriarhilor”, cultiva un electorat „care tace”.

Deziluzia crescanda

A depista pericolul si a-l contracara, a fost unul din vechile prerogative ale democratiei. „Mi-e teama ca, la final, democratia se rostogoleste pe scari” a spus, intr-un interviu pentru Die Zeit, fostul presedinte al SPD, Franz Müntefering. Astfel, el sesizeaza faptul ca „democratia si bunastarea nu sunt sigure si eterne”.

Pericolul crizei financiare si economice actuale pare sa nu fi fost prevazut nici de experti, nici de finantisti si nici de politicieni. Gabor Steingart extrapoleaza criza si la nivelul democratiei actuale, unde „problemele se abordeaza, insa fara succes”. Absenteismul la vot devine astfel o legitima reactie, in randul populatiei, crede autorul german. Absenteismul nu semnalizaza indiferenta sau comoditate, ci „o deziluzie crescanda”.

Din 1972, numarul celor care s-au abtinut de la vot in Germania, conform statisticilor oficiale citate de autor, s-a triplat: de la 8,9%, la 22,3%. La alegerile europarlamentare din iunie 2009, 57% din electoratul Germaniei nu a participat. Aceasta „abstinenta politica” a populatiei a inspirat pe unii politicieni sa propuna obligativitatea de vot.

Dreptul de a spune nu-mi place nimic

„Daca introducem obligatia de vot cu pedeapsa, ce se intampla cu abtinerea de la vot a parlamentarilor?” obiecteaza un deputat german. Bazat pe astfel de argumente, Gabor Steingart isi trage propria concluzie: „Libertatea alegatorului este inalienabila, iar aceasta libertate include si absenta de la vot. Votantul trebuie sa aiba posibilitatea sa respinga nu doar anume partide, ci si intreaga oferta politica”.

„Daca el considera aceasta oferta ca fiind incompleta, inadecvata sau invechita, el trebuie sa aiba dreptul sa o spuna si sa o arate. Ideea de baza a Constitutiei este ca alegatorul sa nu-si exprime critica la adresa partidelor politice, confirmandu-le mereu. Alegatorul trebuie sa-si poata exprima si nu-mi place-le”, crede autorul „Democratiei furate”.

Nemultumirea si dezamagirea nu au culoare de partid. In Germania, ca si in Romania, reticenta de a merge la vot este in crestere, chiar daca aceasta atitudine este pusa la zid, ca nedemocratica. Indiferenta, nestiinta si comoditate? Doar atat, sau mai e ceva la mijloc?

Daca un copil refuza mancarea din farfurie, inseamna ca nu-i place. Si alegatorul poate proceda la fel, daca nu se decide sa voteze „raul cel mai mic”, cum auzim adesea. Daca politicienii, in continuare, nu stiu sau nu vor sa recunoasca acel „ceva” paralizant, inseamna ca ii anima doar setea de putere si un imens dispret, fata de cetateanul mut.