Despre dreptate și onoare. O scrisoare din junglă

Când a publicat acum un an Bestiarul, care cuprindea șapte povestiri despre și cu chirurgi, doctorul Cătălin Vasilescu a făcut valuri atât în lumea medicală, dar mai cu seamă în cea literară. Faptul că „dădea din casă“, devoalând dedesubturile câtorva dintre „scandaloasele“ operații care au marcat, atât în bine cât și în rău, istoria chirurgiei a stârnit rumori printre confrați, însă efectul maxim l-a avut printre scriitori. Era limpede că doctorul are talent, ba mai mult, că știe să construiască o poveste, că mânuiește cu o rară naturalețe tehnicile dramatice, că e un excelent portretist. Pe scurt, îi citești pe nerăsuflate poveștile, fără să te poticnești de conținutul lor științific. Și, pe deasupra, mai are și umor.

Dar, cum se spune, einmal ist keinmal. Era posibil ca Bestiarul să rămână o piesă singulară, splendidă în unicitatea ei, dar irepetabilă. Apariția volumului Dragul meu Wallace. Istoria zilei în care sir Charles Darwin și-a pierdut eleganța (Humanitas 2024) confirmă profilul unui autor care are cu adevărat chemare pentru scris. Și care își asumă responsabilitatea acestei chemări. De astă dată iese din confortul propriei specializări și se înhamă la o muncă uriașă de cercetare. Cartea este însă mai mult decât o lucrare de istoria științei, extrem de riguroasă și exhaustiv documentată. Scrisă pasionat și pasionant, ea este, de fapt, romanul unei idei. Al celei mai celebre idei care a schimbat definitiv concepția despre originea și evoluția vieții. O idee cu adevărat genială care se naște simultan în mintea a doi oameni de știință din secolul al XIX-lea. Pe unul, Charles Darwin, îl știe toată lumea. Celălalt, Alfred Russel Wallace, a rămas aproape necunoscut. Amândoi și-au dedicat viața cercetării lumii naturale. Asemenea cavalerilor rătăcitori din alte vremuri, ei au călătorit, străbătând oceanele lumii, deși sufereau amândoi de rău de mare. Au mers pe căi diferite, au cercetat locuri diferite, dar au ajuns la același adevăr. Însă doar unul dintre ei a rămas pentru posteritate ca descoperitor al Graalului, al teoriei evoluției speciilor.

Și aici apare întrebarea care îl stârnește pe Cătălin Vasilescu: cum a fost cu putința una ca asta?

„Istoria științei nu e hagiografie“ ne previne autorul, care are curajul să scotocească, să pună întrebări incomode, să formuleze concluzii care vin în răspărul opiniilor deja cimentate. Are curajul să fluiere în biserică. Și o face nu pentru că vrea să șocheze, ci animat de ceva mult mai adânc, de o fervoare etică. Istoria științei ascunde între somptuoasele ei falduri ipocrizii, aranjamente, calcule meschine, nedreptăți. Pe măsură ce le descoperă, misiunea științifică pe care autorul și-o asumase dintru început devine, inevitabil, și o sarcină morală. Acestei sarcini i se dedică Cătălin Vasilescu, trezindu-se zilnic în viul dimineții, când în jur „domnește liniștea deplină“, pentru a prinde cele două ore, singurele, pe care le poate dărui scrisului. Nu pisica Stela, cu lăbuța ei moale, este ceasornicul lui matinal (cum ingenuu și modest mărturisește în prefață), ci această voce lăuntrică, însetată de dreptate și adevăr. Pentru că, în cele din urmă, cartea nu este doar o mărturie despre contribuția esențială a lui Wallace la nașterea teoriei evoluției speciilor prin selecție naturală, ci, deopotrivă, un act de dreptate, de recunoștință și admirație. Iar frumusețea îi vine tocmai din faptul că, deși străbătută de fiorul indignării, e cu totul lipsită de încrâncenare. Dovada cea mai elocventă este relatarea episodului vizitei la mormântul lui Wallace. Hohotul de râs cu care se încheie de fapt epopeea căutărilor lui Cătălin Vasilescu așază totul pe fundalul unei înțelepte seninătăți.

*

Ajuns însă la capătul investigației sale, autorul ne ia prin surprindere cu o nouă provocare. Are îndrăzneala de a-i scrie o epistolă eroului său. Da, lui Wallace însuși! O epistolă în care îi cere cea din urmă lămurire, un ultim adevăr, pesemne cel mai important, pe care nu-l poate afla decât de la unicul lui deținător. Cum de a putut accepta cu atâta seninătate și noblețe nedreptatea ce i s-a făcut? Cum de a fost atât de „cumsecade“?  De ce nu s-a luptat pentru ideea lui? Și cum vibrația acestei chemări este atât de puternică, nu e deloc de mirare că, lăsând deschisă această portiță a timpului, a primit un răspuns. Într-o dimineață, pe adresa sa de email, a sosit un mesaj de la alfredrusselwallace@aol.com:

Dragul meu Cătălin,

Știu că ai fi preferat să nu primești acest răspuns la scrisoarea dumitale, dar crede-mă că nu m-am putut abține. Sunt multe lucruri care m-au îmboldit să-ți scriu, dar decisivă a fost vizita la mormântul meu. Era peste putință să nu reacționez la o astfel de provocare. Hohotul dumitale de râs a fost pentru mine ca o chemare. Era certitudinea că ești destinatarul meu ideal din viitor. Nu știu dacă cititorii au înțeles cauza acelei crize de ilaritate, dar pentru mine totul e cât se poate de clar.

Nici nu mi-ar fi fost prea greu, fiindcă râsul tău (simt că te pot tutui ca pe un prieten) era chiar ecoul râsului care m-a apucat și pe mine când am aflat cum m-au lucrat amicii Darwin, Lyell și Hooker la celebra întâlnire de la Societatea Linneană. Și eu am râs atunci o zi întreagă. Trebuie să recunoști că au fost niște artiști. Ce frumos și-a jucat fiecare rolul! „Mai degrabă mi-aș pune întreaga carte pe foc decât să fac ceva care să poată fi considerat meschinărie de el sau de oricine altcineva.“ Superb, nu-i așa? Noblețe, eleganță, stil! Mi-l închipuiam pe Charles, stând chircit în fotoliul lui cu roți, zdrobit de durere (tocmai îi murise copilul), dar potrivind cuvintele în așa fel încât nimeni să nu-i poată reproșa nimic.

Ei, prietene! Știu că am râs copios atunci. Iar după ce m-am liniștit nițel, am ieșit să mă plimb prin junglă. Era spre apusul soarelui, zăpușeala se mai potolise. Am pornit ca niciodată, fără vreun țel, cu gândul la cât de chinuit va fi fost bunul meu prieten Darwin când scria acea drămuită epistolă. Și crede-mă că m-a cuprins atunci un val de duioșie. L-am compătimit din toată ființa mea. Și l-am înțeles. Era și el, ca și mine un biet om. Și totuși un mare spirit. Mai mult decât orice pe lume și chiar dincolo de ea, iubea acea teorie. O ținuse douăzeci de ani la clocit și când să iasă la lumină pasărea măiastră, apare de nicăieri o cioară care să-i smulgă laurii. Omenesc, preaomenesc, vei spune. Dar n-ai dreptate. (Nu mai citi atâta filozofie! Nu clarifică nimic, crede-mă!). Aici intră în joc chiar teoria evoluției. Adaptarea eficientă la condițiile spirituale, la principiile morale a fost cheia evoluției omului. Cel mai abil câștigă lupta.

Dar, să revin. Cum îți spuneam, tot vorbind cu astfel de gânduri, mă afundam în junglă. Ah! Vocile ei, cât de dragi îmi erau! Erau muzica mea astrală. Nici marile concerte de la Albert Hall nu mi-au dat atâta bucurie ca acea dezlănțuire de strigăte, de țipete, de foșnete a junglei. Ei bine, tocmai când sufletul mi se umplea de acele armonii disonante, mi-a apărut el. Omul pădurii, urangutanul. Era un exemplar uriaș, cu păr roșu sclipitor, cu ochi neverosimili de blânzi. Zâmbea. De când îl tot căutam! Mereu mi se părea că se ascunde de mine. Acum însă am înțeles că anume îmi ieșise în cale. Că el mă chemase într-aici. Am încremenit. Mi-era teamă că dacă fac o mișcare va dispărea pentru totdeauna. M-a privit o vreme, apoi, cu pași cumpătați de bătrân înțelept, s-a apropiat de mine. Dacă mi-a fost frică, mă întrebi? Cum să-mi fie frică de cel pe care îl căutasem cu atâta ardoare. Tremuram de fericire și nerăbdare. Când a ajuns chiar dinaintea mea (îi simțeam răsuflarea grea pe frunte), a întins brațul lui lung, m-a prins de după grumaz și aplecându-se către urechea mea dreaptă a șoptit: Nu căuta răzbunare! Va veni și vremea dreptății. – Continua lectura articolului pe contributors.ro