Despre presa ungurească și românească antebelică și interbelică din Valea Jiului

„Această Vale-Jiului din nou s-a transformat în Valea Plângerii. Din nou, s-a năpustit asupra nenorociților lucrători groaznica și crâncena necruțătoare moarte, care, prin nesimțul ei și prin cruzimea ei, cu ghearele de foc au trimis dintre ai săi pe 82 de capi ai familiilor, care familii au rămas pe drumuri fără ajutor, fără sprijin, iar sutele de copilași azi plâng goi și desbrăcați, flămânzi și săetoși, căci cei ce să îngrijea de ei, în 27 Aprilie a.c. la ora 12,15 minute au trecut din viață, la moarte.”

„Graiul Muncitorimei”, Lupeni, 30 aprilie 1922 – Despre accidentul de la mina „Aurelia”

Valea Jiului era un spațiul liniștit, o vale împădurită și tranzitată de un drum comercial peste Carpați, loc de pășune și casă a momârlanilor. În 1773, împăratul Iosif al II-lea își face drum prin zonă, trece Carpații spre Muntenia și se întoarce, apoi își notează în jurnal: „Valea, prin care Crivadia este tăiată în două, este acoperită destul de mult de pădure, iar la capătul acestei văi, pe partea stângă, s-a găsit și s-a săpat o culme în care s-a descoperit huilă, care însă nu valorează prea mult într-o țară bogată în lemn„[1].

Lipsă de viziune? Nu neapărat. Industrializarea forța schimbări peste tot în Europa și, spre sfârșitul secolului XVIII, dar cu certitudine la început de secol XIX (după înfrângerea lui Napoleon), Imperiul Austriac a înțeles că, dacă vrea să rămână o putere, așa contingentată cum este în centrul continentului, trebuie să se fortifice economic. Iar economia însemna industrie și comerț, deci cărbune, fier și căi ferate, plus transporturi fluviale și navale.

Brusc, (și) Valea Jiului capătă importanță, pentru că huila ce putea fi exploatată aici era și cocsificabilă, iar minele de fier de la Teliuc și Ghelari, ca și oțelăriile din zona Hunedoarei nu foarte departe. În 1870, la Petroșani ajunge și calea ferată dinspre Simeria, iar în 1892 se dă în folosință calea ferată Petroșani – Livezeni – Lupeni. Comunele se dezvoltă rapid: Petroșani, Petrila, Livezeni, Iscroni, Aninoasa, Vulcan, Dealu Babii, Coroiești, Lupeni, Bărbătenii de Sus, Uricani, Câmpu lui Neag.

În 1818, scrie jurnalistul Marian Boboc[2], Petroșaniul avea 233 de locuitori înregistrați. În 1869, cu un an înainte să fie dată în funcțiune calea ferată dinspre Simeria, erau înregistrați 1728 locuitori, iar în 1890 erau deja 3774 locuitori. Din aproape nimic s-a constituit o comunitate și la fel s-a întâmplat cu toate comunele din lista de mai sus.

Explozia urbană era direct legată de dezvoltarea accelerată a mineritului, iar locuitorii erau migranți, aduși aici de peste tot din imperiu de mirajul câștigurilor salariale și promisiunea unui trai mai bun: maghiari, români, germani, cehi, slovaci, italieni și așa mai departe. După 1867, administrația comunelor va ține de Regatul Ungariei și va fi complet maghiarizată; Valea Jiului devine un pol industrial important al imperiului dual.

Comunitățile nou constituite s-au afirmat în curând ca fiind moderne și sofisticate; chiar dacă muncitorimea era baza, existau aici cadre tehnice (ingineri, maiștri) cu educație tehnică serioasă, negustori, funcționari, antreprenori, institutori și profesori, medici, cler (catolici, reformați, ortodocși uniți și ortodocși, cultul iudaic) care consumau cultură. Pentru ei s-au înființat cluburi (casine) și biblioteci (case de citire) și s-au construit săli de spectacole.

Din 1887, s-a pus problema că trebuie să existe și presă locală. Profesorul Mircea Baron trece în revistă primele apariții de publicații din Valea Jiului, cu primul ziar tipărit într-un singur număr – „Zsilvölgyi” (Jilvoldghi, fonetic[3]), pentru că, cel mai probabil, nu s-a găsit finanțarea necesară pentru ca publicația să devină periodică.

Au urmat: în 1897, „Petrozsény és Vidéke” (Petrojehni ehș Videhke); în 1909, „Zsilvölgye” (Jilvoldghe), care a reapărut un timp și în 1918; în 1911, „Zsilvölgyi Iskola” (Jilvoldghi Ișcolo); în 1914, „Szinpad” (Sinpod) etc. Este cumva de înțeles că primele încercări de publicare de presă să fie maghiare și ca publicațiile de limbă română să apară mai târziu, dată fiind situația din Ungaria și din Imperiu la acel moment.

Acel prim ziar din 1887 – Zsilvölgyi, adică Valea Jiului -, explică Marian Boboc, a fost inițiat de un grup de entuziaști, al cărui lider a fost Nagy Miklós, care a și scris cuvântul înainte și s-a semnat ca redactor șef. Motivația apariției publicației, așa cum o vedea Nagy Miklós în articolul de deschidere era următoarea:

„Dezvoltarea vieții culturale, îndrumarea cu atenție a noilor veniți, construcțiile, problemele muncitorilor, atragerea întreprinzătorilor și a comercianților, fabricile și minele din zonă, problemele comunității, viața socială și diverse alte probleme care presupun găsirea de răspunsuri la întrebările populației Văii Jiului, soluții pentru un trai mai bun, pregătirea unei baze corecte de dezvoltare viitoare, toate acestea presupun o dezbatere publică, deschisă.

O parte a intelectualității locale realizează deja rolul ziarului în susținerea problemelor lor, de asta ne-am dat seama că multe voci, din diverse zone, s-au auzit cerând înființarea unui astfel de ziar.”

Ziarul Zsilvölgyi a fost tipărit la Arad și de difuzarea sa, respectiv de încasarea abonamentelor ar fi trebuit să se ocupe, prin contract, firma petroșăneană Stern & Pick. Chiar dacă a apărut un singur număr, un exemplar s-a păstrat și este astăzi expus la Muzeul Mineritului din Petroșani.

În 1896, scrie profesorul Mircea Baron, un comerciant din Petroșani, pe numele său Figuli Antal, își deschide o tipografie și decide să editeze un ziar – Petrozsény és Vidéke, adică Petroșani și împrejurimi -, care apare din 1897 și până în anul 1909. Redactor șef al publicației era Zádory Károly, care în editorialul „Săptămânalul” din primul număr scria (conf. Marian Boboc):

„Petroșani și împrejurimi a luat naștere din viața cotidiană tot mai activă și își dorește să se implice în viața comunității locale, care îi va valida utilitatea. A apărut ca o nevoie a comunității și asemenea unui muncitor harnic și discret, își propune să facă față cu cinste rolului pe care și-l asumă.

Nu iese la rampă cu pretenții foarte mari și nu face promisiuni sforăitoare. Activitatea ziarului este dedicată binelui comunității. Va fi oglinda evenimentelor de interes public, pe care vi le vom prezenta detaliat. Prezentarea adevărului va fi arma noastră principală, sprijinirea vieții culturale va fi unul dintre scopurile noastre. Onorabilii noștri jurnaliști intenționează să pună umărul la dezvoltarea comunității noastre.”

În comuna Vulcan apare în anul 1916, cu implicarea preotului greco-catolic dr. Nicolae Brânzeu (parohia Coroiești – Vulcan), o revistă de limbă română cu tematică religioasă – „Calea Vieții”. Potrivit lui Mircea Baron, ideea publicației apăruse cu doi ani înainte, în 1914, atunci când Nicolae Brânzeu a început să caute în Ardeal și Banat susținători care să sprijine o colectă, prin care să se ajungă la constituirea unei societăți anonime cu capital de minim 120 de mii de coroane, al cărei scop să fie editarea unei publicații creștine de limbă română.

Conform lui Marian Boboc, preotul doctor greco-catolic Nicolae Brânzeu s-a născut în Valea Jiului, la Vulcan, în 17 august 1883 și și-a încheiat viața la Lugoj, în decembrie 1963. În timpul vieții, Nicolae Brânzeu a avut o aplecare deosebită pentru publicistică fiind director, redactor sau colaborator al peste 14 publicații.

Calea Vieții urma să apară în opt numere din ianuarie și până în august 1916 la Vulcan. O parte din numerele publicate au fost tipărite la tipografia „Moderna” din Orăștie. Formatul era la început de 16 pagini, dar ajunsese la ultimele numere publicate la 32 de pagini.

Alături de preotul Nicolae Brânzeu, la materialele publicate în revistă au contribuit călugării mânăstirii Prislop (situată pe dealurile dintre Hațeg și Hunedoara), unde se constituise o adevărată echipă redacțională; de menționat, totuși, că revista a fost deschisă și materialelor semnate de colaboratori mireni.

Așa cum observă profesorul Mircea Baron, publicarea Căii Vieții a dovedit că în Valea Jiului exista la acel moment un nucleu de intelectuali români capabili să-și asume o misiune publicistică și, totodată, un act cultural-educativ.

Un caz interesant este reprezentat de publicația Zsilvölgye (în traducere tot Valea Jiului) care a apărut antebelic între 1909 și 1914, după care reapare în 16 noiembrie 1918, în contextul frământărilor din Transilvania ce au premers Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Odată cu reapariția, ziarul primește și un subtitlu: „Szociálista köztársasági” (Socialișto coztarșoșaghi), adică Ziarul Republicii Socialiste și un motto: „Ungaria va fi socialistă sau nu va fi deloc”.

Conform lui Mircea Baron, Zsilvölgye din 1918 l-a avut ca proprietar și redactor pe preotul unitarian Kiss Károly și a avut patru apariții, fiind tipărit la tipografia Hirsch Samuel din Petroșani. Marian Boboc publică o traducere a cuvântului înainte semnat de Jószi Oszkár, un text ce reproduce o atmosferă a anului 1918 pe care nu o putem regăsi în cărțile de istorie (are și publicistica meritele sale):

„Tot ceea ce voi scrie va fi închinat dreptății și va fi în concordanță cu principiile Republicii Socialiste. Voi avea ca prioritate interesele muncitorilor. Voi sluji pentru menținerea ordinii publice. Cu cinste și conștiință nu voi mai prezenta alt program. Cei care doresc să-și pună la bătaie energia în slujba vieții de zi cu zi, cei care doresc să contribuie la menținerea ordinii publice și a noii orânduiri, cei care doresc să ne construim o comunitate cinstită pe ruinele celei vechi, sunt bineveniți alături de noi.„

Un articol este dedicat chestiunii „sfatului popular”, structură a autoguvernării locale:

„Sfatul popular român, în data de 24 aprilie, a solicitat, sub semnătura Sfatului popular maghiar din Petroșani, colaborarea intelighenției locale în cadrul Sfatului popular maghiar ca să-și guverneze propria comunitate. În luna a șaptea deja erau și ei constituiți cu un număr de 17 membri ordinari și 4 membri cadre militare, care sub conducerea locotenentului Moga alcătuiesc comitetul militar al Sfatului popular român. La înființarea sfatului popular frățesc au venit cu următoarea solicitare: Sfatul popular maghiar să numească 2-3 membri care să participe la lucrările Sfatului popular român. Iar câțiva membri ai Sfatului popular român să fie incluși în Sfatul popular maghiar. Această colaborare frățească și pașnică există și în prezent, și de atunci am avut deja trei ședințe comune la care au participat toți membrii de la ambele organizații.”

Doctorul Dominic Stanca este ales de Marian Boboc să descrie atmosfera din Valea Jiului din anii 1918 – 1919, făcând apel la consemnările sale cuprinse în capitolul „Republica diamantelor negre”, din volumul de memorialistică publicat de medicul clujean în 1935 sub titlul „Între două fronturi (1914-1918)”.

Trebuie spus că, potrivit doctorului Dominic Stanca (sr.), „Republica diamantului negru” a fost denumirea pe care i-a dat-o Văii Jiului Sfatul Muncitoresc Revoluționar, constituit în 1918 din cele două mișcări de esență socialistă, una ungurească și a alta românească, ambele bazându-se pe câte o gardă înarmată, care să păstreze ordinea în comunitățile lor și în zonă.

Medicul Dominic Stanca, delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiul mai mic al preotului petroșănean Avram Stanca (figură legendară a românilor din Valea Jiului) și al Ioanei Chirca, s-a născut la Petroșani în 4 octombrie 1892. Dominic (sr.) este fratele lui Sebastian și al lui Constantin Stanca, dar și tatăl actorului Dominic (jr.) Stanca și unchi al dramaturgului Radu Stanca.

Am să extrag din fragmentele ce i-au reținut atenția lui Marian Boboc câteva pasaje care reproduc atmosfera din Valea Jiului în anul în care ostilitățile din Marele Război se încheiaseră, deși recunosc sincer că tare mi-e dificil să aleg ce anume să reproduc aici și ce să las deoparte dintre amintirile puse pe hârtie de Dominic Stanca:

•”În 12 Noemvrie începem pertractări cu armata lui Mackensen care vrea să se retragă din Muntenia prin pasul Surducului. După câteva zile de pertractări cădem de acord și începe marșul Germanilor. Cu capul plecat și trist se retrag unitățile germane. Soldații victorioși ai Drangnach Osten-ului acum se reîntorc fără cuvânt și frânți, rezistența uimitoare germană s-a frânt și ea. Merg încă în șiruri bine închegate și disciplinați. Trec peste teritorii aflate în flăcări, jur-împrejur înconjurați de dușmani, chiar și camaradul de ieri – ungurul – s-a transformat în dușman. Așa se retrage militarismul german atât de victorios și de temut înainte și pe care nu l-a putut nimici grozăvia celor patru ani de război.”

•”În 17 Noemvrie un detașament de jandarmi unguri sosește, pe neașteptate, cu un tren blindat în Petroșeni ca să ne intimideze. Jandarmii turmentați de băutură, decorați cu panglici tricolore ungurești străbat piața orașului înarmați până în dinți, căutând pe ofițerii gărzii românești ca să-i omoare. În piață se ciocnesc cu un grup de muncitori, pe unul dintre ei îl bat strașnic lăsându-l în nesimțire, aproape mort și plin de sânge.

Mobilizăm la moment ambele gărzi. Sfaturile intră momentan în acțiune. Sirena minelor din dealul Dâljei sună strident, dând alarma. Minerii aleargă cu târnăcoape și cu ciocane ca să-și apere frații. Jandarmii s-au retras în gară. Trenul blindat e garat pe linia a doua, în fața lui mitraliere gata la comandă. De prin deschizăturile vagonului blindat țevi de mitraliere privesc în afară.

Două puteri stau față în față. Peronul geme de mulțimea înfuriată. Sosesc și gărzile în pas alergător, iar dinspre Grausam altă mulțime de muncitori vine fugind în gară. O enervare generală. (…) În învălmășeala aceasta apare preotul Duma, care cu vocea lui aspră și puternică liniștește mulțimea agitată și înspăimântată.

Între timp începem tratative cu comandantul detașamentului de jandarmi și cădem de acord ca trenul blindat să plece imediat spre Deva. Trenul pleacă apoi uruind în noapte, acompaniat de înjurăturile și fluierăturile mulțimii înfuriate.”

•”În seara următoare suntem chemați urgent la telefon de către șeful stației Livezeni: E revoluție în satul Livezeni! – ne strigă speriat șeful gării. (…) Sărim cu toții. Alarmăm garda, încălecăm și pornim în goană spre satul Livezeni. Dinspre gara Livezeni se aude un răpăit de arme, explozii de grenade. Suntem neliniștiți. Cum dăm cu caii gâfâind pe podul Sălătrucului, în colonia de țigani vedem o mare fierbere. Sărim din șa și ne repezim între oamenii care țipă.

-Ce-i aici? – întreabă sublocotenentul Salcă către țiganii îngrămădiți într-un șanț, în dosul bordeielor.

-Ce să fie Domnule, – zice liniștit un vlăjgan de țigan, iacă le arătăm muierilor și copiilor cum a fost războiul. Să știe și ei ce-am făcut pe front.

În capul satului Livezeni, în dosul gării, de ambele părți ale Jiului s-au stabilit înainte cu vreo treizeci de ani mai multe familii de țigani nomazi, făcându-și și ei rosturi: câte un bordei, un atelier de troace și linguri, potcovării. Acum cei veniți acasă de pe front și-au adus și armele cu dânșii, unul a adus o mitralieră, alții grenade de mână, așa cum făceau aproape toți soldații descompusei armate austro-ungare. Țiganii reîntorși de pe front, cu trofeele aduse cu dânșii, nu s-au putut răbda să nu-și arate vitejia în fața celor de acasă. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro