Despre prietenie, adevar, minciuna si infamie

Exista momente cand valurile de minciuni si de insulte proferate ad nauseam despre prietenii tai si despre tine ajung sa te lase indiferent. La urma urmei, cat poti sa te ocupi de neant? Si la ce bun? Cei onesti nu dau doi bani pe aceste miselii, iar cei lipsiti de onestitate nu sunt partenerii nostri de dialog (daca nu vrem sa devenim masochisti). Ce sa-i raspunzi unui nimeni cu ifose care te face praf cu invective de ultima speta? Ce sa-i spui unei intruse in lumea culturii care inventeaza citate? Ce-i poti replica unui personaj care n-a publicat in viata lui in afara frontierelor autohtone, un aflator in treaba care nu are habar ce inseamna sistemul de peer-review, nu a participat la vreo conferinta internationala serioasa si care lanseaza acuzatii aberante dupa cum i se nazare? Cum poti proba ca exista edituri academice cu standarde recunoscute, ca nu totul este cumparabil, ca nu toti scriem la comanda? Ca poti avea convingeri si ca dreptul la opinie a fost castigat ca unul universal?

Ajungi asadar la un liman cand enormitatile rostite insolent nu te mai afecteaza, fie si numai pentru ca este limpede care sunt resorturile sordide ale acestor atat de repetitive, de ignobile atacuri. Ceea ce nu inseamna ca trebuie ignorate si ca nu este necesara o punere a lor sub microscopul analizei lucide. Este ceea ce face Mircea Mihaies in articolul pe care il public mai jos, cu permisiunea sa. Textul a aparut in numarul pe luna iulie 2011 al revistei timisorene “Orizont”. Am fost la Timisoara, la Mircea si Ilona, impreuna cu sotia si fiul meu, de 4 iulie (ziua mea de nastere, ziua tarii in care sunt fericit ca traiesc). Am lansat impreuna cartea “O tranzitie mai lunga decat veacul” si volumul “Despre comunism. Destinul unei religii politice”. Cu acel prilej, la libraria “Joc secund” am spus ca Timisoara este cel mai frumos cuvant din limba romana. Este convingerea mea ferma, nascuta din admiratie si solidaritate cu orasul-erou. (VT)

Lecţia de exorcism

deMircea Mihăieş

Vladimir Tismăneanu, DESPRE COMUNISM. Destinul unei religii politice.Editura Humanitas, 2011, 295 p.

Pentru a-l defini pe Vladimir Tismăneanu e suficientă o singură întrebare: cum ar arăta şi care ar fi nivelul studiilor politice din România, fără influenţa lui decisivă? Când a revenit în ţară, pentru câteva zile, la începutul lui 1990, era în plină afirmare: cărţile i se tipăreau la marile edituri academice americane şi britanice, începuse activitatea universitară la una din prestigioasele instituţii din Statele Unite, era o vedetă a congreselor internaţionale, îl cunoşteau şi îi cunoştea pe toţi oamenii importanţi ai domeniului. Ce te frapa din prima clipă era plăcerea de a aduna persoane despre care ştia că se aseamănă, de a-i pune în valoare pe cei merituoşi — fie că-i erau amici sau inamici — şi de a-i conecta la dezbaterile de mare ţinută din lumea academică anglo-saxonă.

Nu cred că există vreun intelectual cu nume din România acestui moment (politolog sau eseist) care să nu fi beneficiat măcar de o recomandare scrisă din partea lui Vladimir Tismăneanu. Sute de intelectuali români, în formare sau deja formaţi, s-au folosit de prestigiul lui pentru a face rost de burse, a participa la conferinţe sau pentru a li se publica în străinătate cărţi. A iniţiat, în Statele Unite şi în România, publicaţii de specialitate, a înfiinţat instituţii şi a organizat conferinţe şi simpozioane de înalt nivel ştiinţific. Un astfel de personaj, într-o lume normală, ar fi hrănit, după modelul grecesc, în pritaneu. În schimb, în ţara de origine i se aplică un tratament de exterminare: în timp ce în mediile intelectuale internaţionale e primit ca o vedetă, în România e ţinta denigrărilor, atacurilor şi injuriilor cvasi-unanime. Iar cei care-l înjură mai abitir sunt, fireşte, cei care au profitat, într-un fel sau altul, de ajutorul său.

Într-un calendar al infamiilor din perioada postcomunismului românesc, anul 2006 reprezintă un reper. Nu că Tismăneanu n-ar fi fost calomniat, batjocorit, ameninţat cu moartea şi până atunci. Dar în intervalul începând cu 1990 şi până în acel moment inamicii erau previzibili: foştii activişti, securiştii, complicii nomenklaturii, naţionaliştii şi turnătorii au identificat în Vladimir Tismăneanu un duşman ireductibil şi l-au atacat cu frenezie. Perdanţi ai istoriei, îşi imaginau că adevărurile spuse şi scrise de el pot fi anihilate prin potopuri de sudălmi şi avertismente că va fi exterminat fizic. Treptat, şi-au redus zelul denigrator, oarecum resemnaţi că au pierdut partida. Numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România a relansat, însă, cu o furie inimaginabilă, aversiunea împotriva unui intelectual strălucit care avea o singură vină: că se încăpăţâna să spună, cu orice risc, adevărul.

Fenomenul depăşeşte graniţele politicului, sociologicului şi psihologicului, pătrunzând adânc în psihiatrie. Încurajaţi de ura viscerală arătată de personaje care până atunci jucaseră (e drept, cu moderaţie) partitura anti-comunistă, zona nefrecventabilă, de tip „România Mare”, a dezlănţuit o campanie care n-a încetat nici în clipa de faţă. Frustraţi, individioşi, resentimentari, mulţi dintre cei cărora îi datorează lui Vladimir Tismăneanu nu doar bruma de prestigiu, ci şi carierele profesionale, s-au înscris într-un război al denigrării fără precedent. Ce nu-i pot ierta ei lui Vladimir Tismăneanu e neobositul angajament democratic, liberal şi anticomunist. Obişnuiţi să navigheze în apele tulburi ale unei tranziţii în care diferenţele dintre dreapta şi stânga sunt estompate de participarea la aceleaşi coterii şi aranjamente ce se interferează primejdios cu sfera politicului, ei văd în Tismăneanu un pericol ireductibil. Ceea ce el chiar este pentru duşmanii societăţii deschise şi pentru inamicii modernizării.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro