Despre problema meditațiilor
Un răspuns Domnului Daniel Funeriu
Domnul Daniel Funeriu, cel care ne-a dat cea mai coerentă Lege a Educației postdecembristă, a scris recent un text despre problema meditațiilor (”Despre meditații: ieșiți din ipocrizie!”). Domnia sa spune două lucruri în acest text: mai înainte de toate, că fenomenul meditațiilor școlare e unul general (la noi, în mod cert, dar e prezent și prin alte părți) și că a-l perpetua fără a-l discuta nu e nimic altceva decât o formă de ipocrizie în care ne complacem cu toții (instituții ale statului, profesori și părinți). În al doilea rând, consideră fostul Ministru al Educației, odată pusă problema, meditațiile trebuie aduse la lumină, reglementate și taxate în mod onest de stat. În felul acesta ele devin o activitate publică, asemeni oricărei alteia și o parte a pieței – în acest caz educațională – pe care e de așteptat să se impună competitivitatea (în funcție de raportul preț / calitate). Nefăcând aceste lucruri și lăsând meditațiile în tăcere, controlul lor – anunțat periodic de ANAF – devine un instrument de șantaj la adresa profesorilor. Singurul lucru pe care domnul Funeriu îl constituie inacceptabil e faptul ca profesorii de la clasă să-și mediteze (se subînțelege: condiționându-i cu notele) proprii elevi.
Lucrurile acestea – faptul că problema meditațiilor e îngropată sub un strat gros de ipocrizie generalizată și că aducerea la lumină (prin reglementare și impozitare) a activităților privatizate de facto în mod ”neoficial” ar putea avea beneficii în primul rând pentru economie – sunt cât se poate de adevărate. Totuși, iertată-mi fie comparația, problema meditațiilor e ceva mai complicată decât cea a bordelurilor (despre care, de asemenea, nu se vorbește și nu sunt impozitate, deși – cum ne-o arată ocazional ”dezvăluirile de presă” – funcționează cât se poate de rentabil în clandestinitate).
Mai înainte de toate, nu știu cum se înfățișează meditațiile în alte țări. Oarecum indirect, prin intermediul unui coleg emigrat, am cunoscut (prea puțin) situația din Germania. Din câte înțeleg, acolo există niște ”cercuri școlare” (Schulkreis) organizate de o instituție sau alta de învățământ, în funcție de nevoi, și a căror menire e aceea de a dispensa ceea ce mai nou poartă și la noi numele de ”învățământ remedial”. Altfel spus, dacă într-o școală se constată că există mai mulți elevi care au probleme de asimilare a cunoștințelor ce se fac la clasă, orele sunt dublate pentru aceștia de explicarea mai aplicată și mai personalizată a materiilor, în cadrul unor asemenea programe de recuperare, de către studenți sau profesori pensionari plătiți cu ora. Iarăși din câte am înțeles, plata acestor ore e făcută de stat, prin intermediul instituției școlare în cauză. (Cel puțin în spațiul germanofon, acest tip de învățământ are o tradiție legată de o concepție socialistă asupra educației, în virtutea căreia statul trebuie să pună la dispoziția celor care doresc să învețe toate mijloacele necesare formării lor.) Personal – fără să le neg existența – nu cunosc alte tipuri de meditații în Occident. E de bănuit că pentru anumite tipuri de formare vocațională timpurie (în muzică, arte, limbi străine exotice etc.) – altfel spus lucruri pe care școala nu le oferă, sau le oferă doar la un nivel elementar – există și o componentă (de inițiativă și de cost) ce revine familiei.
Din păcate, în România, situația meditațiilor e cu totul alta. Și, dacă vrem cu adevărat să o înțelegem, va trebui să privim cu atenție succesivele straturi în care ea e împachetată. Mai înainte de toate, ceea ce s-ar cuveni remarcat e faptul că – în România – meditațiile au, deja, o tradiție. Tăcerea de care vorbea domnul Funeriu e foarte vizibilă aici, căci – după știința mea – până la ora actuală nu avem nici un studiu care să ne vorbească de felul în care au apărut meditațiile în peisajul nostru educațional. Nu mă refer aici la dimensiunea ”artinazală” a meditațiilor, căci am dat de ele și în interbelic, atunci când copii de familie bună – care, adesea, făceau școală acasă – aveau diverși meditatori (de multe ori studenți) pentru o materia sau alta. Acest fenomen de home schooling sau, în alte cazuri, de învățământ remedial cu meditatori plătiți era apanajul unei caste foarte restrânse și nici în interiorul ei nu era foarte extins. După cum o arată varii fragmente memorialistice, la fel stăteau lucrurile (mai ales cu limbile străine sau cu învățarea instrumentelor muzicale) și în mediul ”burgheziei roșii” din anii ’50 – ’60. Aceste situații sunt mai apropiate de cele despre care am presupus că pot exista și în Occident: un ajutor punctual pentru învățarea unei limbi, al tehnicii unui instrument sau a unei arte, a părții mai dificile (sau nestudiate în școală) a unei materii sau – pur și simplu – revenirea explicativă asupra unui punct sau altul din materie care nu a fost înțeles de elev. Nu despre așa ceva e vorba în ”sistemul meditațiilor” românești. Aici ne lovim, de o industrie (căci meditațiile se fac la scară largă), cvasi-obligatorie (pentru că, în afara lor, elevul care se bazează doar pe cunoștințele dispensate la clasă și pe munca lui are șanse minime la ”evaluările școlare”) și care nu aduce nici un plus de cunoaștere (deoarece sunt centrate pe repetarea unor situații – tip care sunt cunoscute, din experiență, de profesor ca fiind regula examinărilor).
Domnul Funeriu are dreptate când spune că fenomenul meditațiilor e generalizat; totuși, s-ar cuveni o precizare: e generalizat acolo unde părinții au o atenție aparte față de formarea copiilor lor. Dacă părinții nu sunt interesați de parcursul școlar al copiilor – și, probabil, acest lucru e valabil în majoritatea cazurilor (aș risca să spun, fără a avea nicio statistică la bază, că e vorba cam de două treimi din populația școlară) – meditațiile nu au nici o importanță pentru ei. Însă, cu extrem de rare excepții, copiii lor pierd capacitatea de-a urmări lecțiile de școală, sunt incapabili să-și facă temele, nu pot susține examene adevărate și se adâncesc într-un refuz tot mai obstinat al cărții și al culturii. Cei pentru care școala nu e o problemă devin ei înșiși o problemă a sistemului de învățământ. Îi numim generic ”analfabeți funcționali”, însă e vorba de persoane care – de pe clasele mici – au abandonat școala, chiar dacă din varii motive (de pildă acela că părinții nu au unde să-i lase până sunt la lucru) mai sunt prezenți în clase. Abandonul lor are o legătură – după părerea mea directă – cu meditațiile.
Aș mai dori să observ un lucru: problema meditațiilor vizează exclusiv minorii și – din punctul meu de vedere – e absolut uimitor faptul că nici o instanță națională având ca obiectiv protejarea drepturilor copiilor nu a sesizat acest lucru. Nimeni nu-și pune problema meditațiilor în cazul studenților, al celor ce lucrează în domenii tehnice (care, uneori, presupun și cunoștințe teoretice) sau măcar în situația examenelor de teorie de la școala de șoferi (reputate a fi la fel de stupide și bazate pe memorare ca cele din școli). De ce funcționează meditațiile doar în cazul copiilor? Deoarece schema lor e una triunghiulară: profesor – copil – părinte și are la bază un șantaj sentimental: dacă ție, ca părinte, îți pasă de copilul tău, atunci dechide portofelul pentru el! Demonstrează(-i) că-l iubești, plătindu-i niște ”ore în particular”! În această situație, copilul e luat ostatic de profesor și, în schimbul eliberării (notei sau diplomei de examen a) lui, părintelui i se cere o sumă de bani. Sigur, acest lucru nu se petrece hard, cu arme la vedere, ci soft, cu aluzii, cu un sfat binevoitor și cu multe subînțelesuri. Pe care, părintele – dat fiind că e vorba de copilul lui – le pricepe cât se poate de bine.
Să vedem cum se petrec aceste lucruri, pentru a înțelege de ce ele au un caracter industrial; altfel spus, de ce-i afectează pe toți elevii României și de ce cei ai căror părinți ”nu înțeleg” sunt condamnați la analfabetism funcțional. Mai înainte de a citi considerațiile mele, vă rog – pe cei care aveți copii – să vă uitați prin manualele lor de școală și prin caietele de teme. Știu că mulți părinți de azi reproșează școlii actuale că ”nu mai e ce-a fost odată”. Totuși, încercați să rezolvați niște probleme de matematică sau de fizică date ca teme, sau să învățați, împreună cu copilul dumneavoastră, o lecție de biologie sau de istorie. Dacă o faceți (fără aroganța celui care are o profesie științifică, ci cu deschiderea omului cu o cultură medie) sunt convins că veți observa – repede – două lucruri: caracterul abstract al cunoștințelor predate și cerute și distanța dintre ceea ce se face la clasă și ceea ce se cere la teme. Să le luăm pe rând: v-ați întrebat vreodată de ce trebuie să se facă fracții pe clasa a III-a și să se rezolve sisteme de ecuații pe clasa a V-a? (À propos, dumneavoastră, ca părinte – presupunând că nu sunteți matematician – când ați rezolvat ultima dată un sistem de ecuații?) De ce trebuie să se facă tot verbul – partea cea mai dificilă a gramaticii – pe clasa a V-a? Uitați-vă prin celelalte manuale – de biologie sau de geografie – și încercați să rețineți cascada de termeni științifici cu care vă inundă fiecare lecție. Apoi uitați-vă la copilul dumneavoastră, care are între 10 și 12 ani și care – așa sunt generațiile de azi – la vârsta aceasta intră în adolescență (ceea ce înseamnă că, pe lângă obligațiile școlare, mai are și problemele lui psiho-somatice). Eventual întrebați-l când au făcut ultima oară un experiment la școală.
Dacă sunteți puțin atent, veți observa un lucru simplu: între exercițiile făcute la clasă și cele din teme e o distanță care, adesea, e amețitoare. Unu plus unu egal semnul întrebării – la clasă. Radical din x la a treia supra y plus paranteză etc. – la temă. Cum se trece de la una la alta? Presupunând că elevul a fost atent la școală, pe baza cunoștințelor dobândite la lecție e capabil să-și facă tema (cu atât mai mult cu cât se poartă temele lungi)? În foarte multe cazuri nu, oricât încearcă. Și e o categorie de copii care chiar încearcă, căci vor premiu, vor să placă doamnei/domnului profesor, vor să-i bucure pe părinți și așa mai departe. Încearcă, dar nu pot. Încearcă o dată, de două ori, de trei ori și nu reușesc deloc. Notele scad, copilul se închide în sine, devine apatic – e o problemă. Între ceea ce i se oferă și ceea ce i se cere la clasă e o prăpastie, un gap cum spun cei mici. Și, dacă nu vedeți nimic la copil (punând starea lui tensionată în seama transformărilor vârstei), nu vă fie frică: o să vi se atragă atenția asupra ”problemei” doamna/domnul de matematică însuși sau diriginta/dirigintele la proxima ședință cu părinții. Când, mirat de evoluția notelor ce descresc, o să întrebați care e cauza, o să vi se răspundă – cu surâsul de circumstanță – că ”așa sunt copiii, la vârsta aceea”. Și când vă veți interesa ce e de făcut pentru a reveni în fruntea plutonului o să vi spună – profesoral – că ar fi bine ca cel mic ”să facă câteva ore în plus la materia în cauză”.
”Câteva ore în plus”; puteți înregistra conversația pe un telefon setat de Procuratură. Ce e anormal în aceste cuvinte? E un lucru rău ca fiica / fiul dumneavoastră să lucreze încă niște ore pe săptămână la o materie la care începe să aibă dificultăți? Dimpotrivă, dacă dumneavoastră nu i-ați spus încă acest lucru copilului, profesorul își face el datoria de a vi-l spune dumneavoastră ca părinte. Domnul Funeriu acuza meditațiile făcute cu profesorul de la clasă, iar Ministrul Educației vrea să le interzică prin lege. Numai că meditațiile acestea nu se fac pe baza unui contract explicit în care să se scrie: ”Eu, X, legitimat cu actul de identitate Y, profesor la școala Z îl oblig – sub sancțiunea scăderii notei – pe A, elev în clasa B, la care predau, să vină să facă meditații cu mine, plătind tariful pe care eu i-l cer.” Ferească Dumnezeu! Totul e numai politețe, recomandare binevoitoare, sfat (aproape) matern / patern și – evident – mult subînțeles. Subînțelesul în sine nu e obiect juridic, dat fiind că el depinde pe de-o parte de interpretarea subiectivă, pe de alta de context. Dumneavoastră vă aflați prins în context și știți care e cheia interpretării (căci, întâmplător, copilul vă va fi spus că are colegi ce fac meditații și nu /mai/ au probleme cu notele). Așa că ”înțelegeți” ceea ce e de înțeles. Această stranie hermeneutică e valabilă peste tot în lumea noastră: ceea ce e important nu e niciodată enunțat, iar ceea ce e formulat e lipsit de interes (deși, uneori, poate fi folosit împotriva dumneavoastră). Trăiți într-o lume în care lucrurile cu adevărat importante ”se înțeleg”, fără a trebui să fie spuse. (Ca o paranteză, de aceea școala nu contează în lumea noastră: în mod normal, obiectivul ei principal ar trebui acela de a-i învăța pe viitorii cetățeni arta formulării exacte și corecte. Dar ce să faci cu ”abilitățile de exprimare” literară într-o lume în care lucrurile cele mai importante se spun în aluzii și se citesc în priviri?) Și, pentru cei ce le înțeleg, sunt constrângătoare. De aici caracterul cvasi-obligatoriu al meditațiilor.
Ar trebui să considerăm meditațiile ca pe ceva negativ sau pozitiv? Dacă ar fi să privim ”partea plină a paharului”, atunci ”orele particulare” rezolvă două lucruri: mai întâi dau impresia faptului că elevii recuperează / avansează contra cost, așa cum n-o pot face în sistemul (gratuit) de stat și, în al doilea rând, mai ridică ”nivelul salarial” al profesorilor (uitați, mereu, printre ”categoriile defavorizate” ale populației). Ca-ntotdeauna în România, atunci când soluțiile colective eșuează (și ele eșuează inevitabil), rămân soluțiile individuale: fiecare (elevi, părinți și profesori) se descurcă cum poate. În definitiv, faptul de-a pune puțină presiune pe părinți nici nu e așa de dramatic – toată sociologia ne arată cum crește distanța dintre generații și cum părinții își manifestă afecțiunea mai ales sub forma banilor sau a cadourilor. Un ”voucher educațional” sponsorizat de familie e, poate, cadoul cel mai nimerit pentru cel mic.
Partea proastă ține de faptul că, ajustându-și bugetul în felul acesta, profesorii sunt la mâna Ministerului: de ce să vă (mai) creștem salariile, când – oricum – voi mai ”completați” pe cont propriu? Va comenta cineva? O să i se trimită ANAF-ul și Procuratura pe cap. Așa că, mai bine rămâneți ”categorie defavorizată” și ”vă descurcați” cum ați făcut-o și până acum. Numai că, așa cum arătat-o cu altă ocazie (”Când a început declinul universităţilor româneşti? Anii meditaţiilor si ai comentariilor”), descurcăreala aceasta are un cost – și încă unul mare: deprofesionalizarea dascălilor. Lipsiți de resursa materială și – mai ales – de timpul care le-ar permite să rămână în contact permanent cu domeniul lor, aceștia regresează la condiția unor repetitori care nu (mai) știu decât manualul, culegerea și testele aferente care, toate, folosesc vreme de trei ore, într-un examen ce nu lasă urme. Renunțând să fie un profesionist al specializării sale, profesorul acceptă degradarea sa socială la nivelul de lucrător sezonier a celor care-i plătesc serviciile. Nu ”masteratele educaționale” fac profesori adevărați, ci tihna (care înseamnă și bunăstare, și liniște) ce permite unui pasiuni să se desfășoare și să-și găsească modalitatea cea mai adecvată de expresie.
Dar nu asta e partea cea mai dramatică a meditațiilor, ci faptul că – realmente – nu folosesc la nimic. Ele nu au nici un rost, dat fiind că nu aduc nici un plus de cunoaștere. Scopul lor este, simplu, acela ca elevul să repete mai mult lucrurile care se fac la clasă, eventual să i se explice mai ”personalizat” un lucru sau altul, să facă mai multe probleme și să recite mai adecvat ceea ce e de recitat. La meditații nimeni nu află nimic nou, doar dublează lucrurile făcute la clasă. Întreburea e: de ce trebuie să le dubleze? Dacă ceea ce se face la școală e prea mult, atunci – pe baza feed-back-ului atât de predicat de ”noile pedagogii” – ar trebui ca programa să fie sau redusă, sau simplificată, sau explicitată mai pe înțelesul copiilor. Cum se numește faptul că-i obligăm să facă lucruri pe care știm, de la început, că nu le pot face? Eu aș spune: inițiere în impostură. Îi silim – pe elevi și pe familiile lor – să se ”descurce”, să ”plătească taxa de protecție” instituției școlare, să învețe încă odată peste orele de școală și peste teme (iarăși, fără ca vreo autoritate publică să calculeze cât timp lucrează un minor în România), într-un cuvânt, să deprindă de mici cum se ”raportează” ”performanțele” ce ne cresc tuturor ”mândria de a fi români”. E drept, meditațiile sunt calea mai lungă, care cere un oarecare efort, dar există și o cale mai scurtă: copiatul (sau, la scară mare, plagiatul). Acesta din urmă nu cere timp, ci doar noroc. Viața noastră – ne-a spus-o Poetul Național – nu e guvernată nici de judecată, nici de înțelegere, ci de noroc. Dacă ne uităm pe scena publică, vedem ce-a adunat norocul când a suflat peste România. Cât despre ceilalți, cei care chiar au căutat să înțeleagă și acum fac munci subalterne, risipiți peste tot prin lume, vorba întâiului meditator al țării: ”Ghinion!”
În cele din urmă, care e problema cea mare a meditațiilor? Nu e nimic complicat la mijloc; ea ține de faptul că școala românească nu are nici o preocupare pentru ceea ce înțeleg elevii. Or, testele PISA și cele de ”literație” (cum intră cuvintele noi în limba română!) măsoară exact acest lucru: gradul de înțelegere al elevului față de un enunț, o sarcină sau o situație în care se află. Examenele noastre au rămas – chiar dacă democratizate – în siajul celor comuniste (pe care le regretă unii): scopul lor nu e măsurarea înțelegerii, orientarea ori selecția în funcție de pasiune și de interes, ci disciplinarea socială. Faptul de a-i obliga pe toți, prin toate mijloacele, inclusiv plătind din propriul buzunar, să recite același lucru nu e nimic altceva decât cea mai eficientă modalitate de a crea stereotipia socială: ”omul socialist” formatat după același șablon. În lumea aceea – și-n remanențele ei actuale – nu e niciodată clar dacă o clasă ce dă la examen o mulțime de lucrări identice e alcătuită din copii care au învățat foarte bine, pe de rost, același text sau din șmecherași care au copiat ingenios. Pentru că aceștia suntem noi: cei pentru care performața de vârf și infracțiunea se suprapun indiscernabil. O lume fără viață de apoi, în care – cum spunea Platon – ”ticăloșii sunt cei mai fericiți dintre muritori.”
În ceea ce privește textul domnului Funeriu, mi-aș fi dorit ca dânsul – care a făcut realmente ceva pentru școala noastră și care are o privire de ansamblu asupra educației, pe care i-o oferă o impecabilă carieră profesională – să observe două lucruri absolut problematice pentru oricine ar încerca o evaluare a sistemului nostru de învățământ. Mai înainte de toate, faptul că distanța dintre ceea ce se predă și ceea ce se cere (cea în care se insinuează meditațiile) lasă în urmă prea mulți elevi. Nu există nici o posibilitate de a-i medita pe toți. Ce facem cu ei? Îi transformăm în ”culi” (cărușii de greutăți chinezi) pentru cei ce se meditează? Al doilea lucru ține de faptul că dopajul meditațiilor falsifică, din start, orice statistică asupra stării reale a educației. El ne oferă imaginea unor ”performanțe” la care școala comună contribuie prea puțin și ridică standardul așteptărilor la un nivel pe care majoritatea claselor (altele decât cele ale celor două licee ce contează în fiecare municipiu reședință de județ) nu au cum să le atingă. În fond, menirea școlii de stat e aceea de-a le oferi tuturor elevilor, pe înțelesul lor, acele lucruri care ne definesc ca oameni, pentru că înțelegerea și asumarea lor ne face egali, dincolo de avere, de titluri sau de origine. Și tocmai de aceasta în centrul educației trebuie pusă înțelegerea – adică felul în care fiecare metabolizează într-un sistem de reprezentări proprii cunoștințele primite de afară – pentru că, mai mult decât orice, ea e expresia umanului din noi. O școală cu adevărat bună nu produce performanțe individuale (ce iau calea străinătății), ci o medie umană civilizată. Produce civilizație.
INTERVIURILE HotNews.ro