Despre vadimita acuta: Cristian Tudor Popescu si altii ca el…

In ultimele zile a plouat cu injurii, insulte si invective la adresa celor care au incercat si incearca sa pastreze o tonalitate normala in raport cu polemicile legate de istoria Romaniei in anii totalitartismelor fascist si comunist. Abunda procesele de intentie si insinuarile sordide. Amatori cu tupeu dau lectii unor istorici si politologi profesionisti. Cateva cuvinte rostite de mine, in fapt o invitatie la civilitate, au permis unor ziaristi si istorici de ultim ceas sa profereze lucruri inimaginabile si incalificabile. Sunt si suntem somati sa ne pronuntam nemijlocit, aici si acum, avem o datorie sacra si imperativa sa ne delimitam, sa infieram, sa stigmatizam. Epigonii lui Vadim reiau formulele magice gen “pupini” si “sinecuristi”. Observam infratiri stranii, aliante jenante, logodne obscene. Cred ca Andrei Plesu are dreptate: nimeni nu are dreptul sa impuna altcuiva cand, cum si unde sa scrie pe un anumit subiect. Cat priveste explozia de resentiment grobian a lui Cristian Tudor Popescu, nu pot decat sa-i multumesc lui Cristian Robu-Corcan pentru textul pe care il reiau mai jos. Cine doreste mai multe informatii despre CTP si cazul negationistului Roger Garaudy poate consulta Raportul Final al Comisiei Wiesel. Va gasi acolo lucruri extrem de intesante. Mentionez ca nu am fost membru al acelei Comisii.

Cum incepem? Cu “Hai sictir”?

de Cristian Robu-Corcan

(Obiectiv-Vocea Brailei, 28 iulie 2011)

“Hai sictir, Volodea!”. “Josnicia adusă pe lume în aceste zile de preşedintele profesorului Tismăneanu şi de profesorul Tismăneanu însuşi”. “Maximul jegoşeniei agitprop”. “Măi, războinicule, măi, ninja blog”. Cam în tonul şi spiritul acesta “polemizează” Cristian Tudor Popescu cu Vladimir Tismăneanu. Iar aici mă grăbesc să adaug un lucru semnificativ: dacă pot spune Profesorul Tismăneanu, nu prea ştiu ce să pun lângă Popescu. Dar, vorba aceluiaşi Popescu, amintindu-l pe Maiorescu: Nu e în chestie! În chestie e altceva. O poveste tipic românească, cea a violenţei care, invariabil, înlocuieşte argumentul. O practică pe care, cu măiestrie, Cristian Tudor Popescu a desăvârşit-o de-a lungul anilor. Rezultatul e unul cât se poate de clar: orice om cu capul pe umeri se fereşte de CTP ca de otravă. Ferească Dumnezeu să-i pice ochii pe tine că te linşează. CTP ştie bine cu cine are de-a face şi acţionează în consecinţă. Este evident că Vladimir Tismăneanu nu le “are” cu luptele de stradă. Despre Iliescu, de pildă, Vladimir Tismăneanu n-a reuşit o duritate mai mare decât aceea de a-l face “impenitent”. Vă daţi seama cu cine are de-a face Cristian Tudor Popescu? Cu unul pe care, cu lejeritate, îl acroşează ca-n ghena de gunoi, scoţându-l, scurt şi cu grimasă de mardeiaş, dintr-o lovitură, josnic şi jegos, şi “salutându-l” mârâind cu “sictir” şi “măi” cutare. Chiar sunt curios, dacă Profesorul Tismăneanu i-ar răspunde în aceeaşi notă, care ar fi pasul numărul 2 al “redutabilului”… nici nu ştiu cum să-i spun, n-am reuşit să mă lămuresc ce este CTP. L-ar lua la bătaie? L-ar plesni? Dar Profesorul Tismăneanu nu-i va răspunde niciodată în aceeaşi notă. Nu-i stă în fire. N-a învăţat nicăieri “tehnica” asta. În fond, în general vorbind, ce-i poţi spune unuia care te face albie de porci cu spume la gură? Cum reacţionezi în situaţia în care – după ce ani de zile predai politologie într-o universitate americană, după ce ani de zile studiezi diferitele şcoli de gândire de filosofie politică, după ce ani de zile încerci să desluşeşti originile comune ale comunismului şi fascismului, după ce ani de zile încerci să rămâi constant în principiul conform căruia o analiză a comunismului sau fascismului nu se poate face fără compasiune pentru victime – apare Cristian Tudor Popescu şi îţi spune: “Mă josnicule, mă jegosule agitprop, mă ninja blog…”? Cred că nu-i poţi spune nimic. Metodele folosite de CTP sunt prea primitive, prea greţoase. CTP mizează pe un singur lucru: dacă murdăreşti un om, un prim efect este acela că, indiferent de argumente, omul nu face într-o primă fază decât conexiunea instinctuală între cel terfelit şi invectivele lipite. Derularea argumentelor presupune timp, iar “subiectul” se diluează.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro