Din inima Asiei, o carte exemplară

Niciodată nu a fost Asia mai prezentă global ca azi și despre culturile Asiei știm atât de puțin. Spre deosebire cel puțin de restul Europei, universitățile românești nu își fac deloc datoria, mai ales nu în privința incomparabilei culturi indiene, cu continuitatea ei de aproape patru milenii. Sunt puține cantoane ale cunoașterii globale mai încercate și mai vitregite decât indianistica românească, și sunt încă și mai puține circumstanțele când studiile indiene în limba română își ating elocvent maturitatea, precum o arată cartea pe care s-o cuvine s-o prezentăm. După doi ani de pregătire în India și cu o experiență consecventă a traducerii din textele clasice ale hinduismului, domnul Vlad Șovărel ne oferă – prin ediția și traducerea din Gheraṇḍa-saṃhitā, „Compendiul [de haṭha-yoga al] lui Gheraṇḍa“ – una dintre cele mai judicioase ediții și traduceri din sanscrită, precum și ocazia binevenită de a cântări împrejurările și semnificațiile mai generale în care apare acest tratat.

Faptul a rămas până azi necunoscut, dar o traducere în limba română din Gheraṇḍa-saṃhitā a fost deja plănuită cu o jumătate de secol în urmă. La 30 noiembrie 1970, Sergiu Al-George îi scria din București marelui său prieten indianist Arion Roșu[1], refugiat la Paris din 1965, măsurând și neajunsurile, și perspectiva, melancolice de transcris într-o pandemie:

„Iartă-mi întârzierea răspunsului, dar am rămas în urmă cu toate. Viața mea este și ea plină de griji și de eforturi. Meseria de medic mă solicită mult mai mult decât odinioară. Lucrez într-o nouă policlinică unde depun un efort epuizant examinând în medie 50-60 bolnavi în cursul unor șapte ore fără nici un răgaz. În plus nu am renunțat la preocupările mele indianistice. În afara acelor articole pe care le mai public în străinătate din când în când am fost absorbit de un volum de traduceri care a și intrat în tiparniță urmând să apară în primul trimestru al anului ce vine, dacă toate lucrurile se vor desfășura cu bine ca până acum; cred că ți-am scris, este vorba de Bhagavad-Gītā, Sāṃkhya-kārikā și Tarka-saṃgraha, a căror traducere va fi însoțită de studii introductive și note. Volumul se va numi Filosofia indiană în texte și apare la Editura Științifică [1971]. Un nou contract pe care nu l-am putut refuza al aceleiași edituri: este vorba de un volum Yoga în care urmează să abordez această problemă cu dubla mea competență de medic și de cunoscător al problemelor filosofice indiene. Nu pot spune că nu mă tentează această dublă abordare a problemei care, după știința mea, nu a fost încă făcută. Duc mare lipsă de informație în ce privește Haṭha-yoga și descrierea posturilor respective care și-au dovedit importanța mai ales în urma lucrării lui Thérèse Brosse, a cărei carte am consultat-o și o posed în microfilm[2]. Am însă neapărată nevoie de cele două texte capitale, Haṭha-yoga-pradīpikā și Gheraṇḍa-saṃhitā, pe care nu am reușit să le obțin prin serviciul schimbului cu străinătatea de la B.‹iblioteca› C.‹entrală de› S‹tat›; mi-au fost sistematic refuzate ca împrumut de bibliotecile străine. Fac apel de ultimă instanță la tine să-mi trimiți o reproducere a textelor respective ca microfilm sau xerox. Iată indicațiile bibliografice exacte“…

Și Al-George trimitea la ceea ce în ediția Șovărel sunt două dintre cele aproape douăzeci de versiuni consultate.

Evident, Arion Roșu avea să-i procure toate edițiile solicitate: pe atunci lucra la minunatul Musée Guimet și, pe marginea scrisorii de mână, indicase sursa. Un deceniu mai târziu, va recenza el însuși, în Journal asiatique,ediția critică a colegului său sanscritist M.L. Gharote, pe care îl întâlnise în India, ediție tocmai apărută la Lonavla[3]. Mort timpuriu, în 1981, Sergiu Al-George nu a mai putut duce la bun sfârșit acel proiect. Șantier complet necunoscut, ar fi fost un al doilea mare proiect bucureștean în studiile despre Yoga, după cel desfășurat în anii 1930 de magistrul și antecesorul lor direct, Mircea Eliade (și, indirect, al nostru). O face astăzi un discipol (indirect) al lui Sergiu Al-George, Vlad Șovărel, prin ediția de față și prin ansamblul compact de surate ale ei aflate în pregătire.

Yoga și prezența indiană globală

Din patrimoniul tradițiilor Yoga de expresie sanscrită n-a circulat în română, în fond, decât Yoga-sūtra (câteodată în prezentări bilingve și cu diverse, foarte inegale traduceri și reeditări), adică o porțiune din ceea ce se știe astăzi a fi Pātañjalayogaśāstra, tratatul solid autocomentat al lui Patañjali, încheiat așa cum e cunoscut astăzi în jurul anului 400 al erei comune. Nimic însă din cel de-al doilea mileniu al tradițiilor reunite ca „yoga de efort“ – după cum a redat Arion Roșu haṭha – nu a fost studiat, editat și tradus, apărând în schimb o pletoră de traduceri aproximate în română din engleză și cu comentarii avizate folcloric.

Autorul ediției a detaliat îndestulător, în studiul introductiv, structura și trăsăturile tratatului. Avem în față un patrimoniu portabil al tehnicilor ascetice indiene codificate cu superlativa stringență a semnului și sensului. Așa cum aparatul fonator al animalului uman e explorat și epuizat de fonemele limbii sanscrite, tot astfel sistemul muscular (și osos, și nervos) uman e descifrat și transformat în unanimitate. Sunt tehnici corporale care se cuvin și sunt „păstrate foarte secrete“ (paraṃ gopyaṃ apare în opt variațiuni în text), secretul – în fond, o echivalare de îndrituiri și competențe, cu respingerea celor neavenite – pecetluind o modalitate a cunoașterii și practicilor fisurată abia cu epoca colonială. Sunt tehnici care refluează decalat în codificarea scrisă, așa cum Gaṅgā are și vârsta imemorială a tuturor afluenților ei. Și sunt, în fine, tehnici idealiter soldate – în acalmia în sfârșit dobândită a vârtejului mental și prin virajul psihofiziologic mereu ascensiv al Serpentinei (kuṇḍalinī[4]) – cu dejucarea (momentului) morții (kālasya vañcanam). Caracterul textului, în altă privință, e diferit de ceea ce înțelegem prin autoritate textuală în tradițiile scripturare extra-indiene și non-asiatice, în cele ale monoteismelor numite (destul de recent și de altfel problematic) „abrahamice“, de fapt. Dar ce înseamnă asta? Că istoricul este invitat – și avertizează, atunci, orice cititor – să-și închipuie cum fiecare micro-unitate textuală a tratatului derivă din practici asidue și intens anonime depozitate în memoria confreriilor ascetice indiene masculine. Ele motivează, luate la un loc, o cultură fizică a principiilor non-fizice care avea să unifice hinduismul, cu puțin înainte ca ruptura colonială și jocul continuu de reacții și contrareacții la definirea lumii religioase indiene să transforme Yoga într-un fenomen transnațional, la începutul secolului trecut, și într-o formidabilă piață globală, azi (evaluată în preajma a 100 miliarde USD), sprijinită tocmai de pretenția de științificitate și universalism a Yogăi, așa cum a fost definită, printr-un consens național indian, de foarte influenți autori indieni precum Swami Kuvalayananda, ale cărui experimente științifice în Maharashtra – măsurând în condiții de laborator tocmai proceduri corporale, de pildă nauli în 1924, descrise în Gheraṇḍa-saṃhitā – i-au atras fie pe Gandhi și pe Nehru, fie pe medicii occidentali. Perspectiva medico-indianistă a lui Al-George nu ezita și nu-și desconsidera predecesorii non-dualiști, precum acele Studii fizice asupra spiritului, cum titrase (e drept, sub o mai amplă pulsiune spirítă) Hasdeu la 1894, sau mai bine am Leitfaden des Leibes, cu trupul ca ghid, cum își închipuise Nietzsche. Cu un catalog al anotimpurilor și variabilelor climatice care descrie succinct eco-montura yoginului în peisajul subcontinentului și de altfel își păstrează o valabilitate (de origine āyurvedică) arhicontemporană. Așa cum a știut mai bine India, câteva milenii la rând, să practice exercițiile numite spirituale: cu întregul corp.

Prezentat în devanāgarī, textul sanscrit colaționat de editor beneficiază de un aparat de variante semnificativ, util mai ales sanscritiștilor și indianiștilor neromânofoni, și prin care ediția devine una dintre cele mai complete și mai lămuritoare publicate vreodată, în lume chiar (din varii pricini, ecoul lui Gheraṇḍa a fost cumva estompat), încercând astfel să se înscrie în fluxul cercetărilor contemporane (precum TheHaṭha Yoga Project al European Research Council, încheiat la Londra odată cu Brexitul). În același timp, autorul contribuie decisiv la normarea limbajului tehnic în română, cu opțiuni de redare binevenite, inclusiv în vocabularul capital al religiilor indiene în ultimul mileniu, precum kumbhaka ca „apnee“[5], cakra ca „vortex“ și nāḍī ca „trasee psihoenergetice“. După cum o atestă farmacopeea āyurvedică, codificarea altor regnuri e încă și mai imemorială: aici cu austera minuțiozitate în restituirea unor realia. Astfel, cititorul are deopotrivă la îndemână un instrument fiabil pentru corelarea doctrinelor și practicilor din Gheraṇḍa-saṃhitā cu întregul flux al literaturii haṭhayoga la liziera modernității (sec. XV-XVIII, mai ales în raport cu mai vastul Haṭha[yoga]pradīpikā[6]) și înainte ca prezența colonială să bifurce tehnicile yoga înspre Occidenturi în care s-au amalgamat incontrolabil cu gimnastici, farmaceutici, dietetici, calistenii și soteriologii dintre cele mai diverse[7].

Un tratat sanscrit influent în Occidenturile coloniale

Raționalizarea (universalistă), medicalizarea (alopată) și translocalizarea (postcolonială) aveau să proiecteze Gheraṇḍa-saṃhitā în circuite mult distincte de portanța indiană inițială a textului. Dar dacă, insistând o clipă asupra amestecării lumilor, am depista urmele discrete ale Gheraṇḍa-saṃhitā acum mai bine de un secol între Lahore, Londra, Madras (actualul Chennai), Chicago, Halle și București (și chiar și Focșani)? Dacă ar fi fost atent cineva încă de pe atunci, improbabila axă tricontinentală reflectă prima epocă a studiului Yogăi în afara Asiei și în directă legătură cu asceții și cu savanții indieni. Iată – foarte pe scurt – povestea.

Traducerea lui Vasu din 1895 se deschidea pur și simplu cu un citat de nouă pagini din Honigberger (scris, vai, Honnigberger) despre experiența lui Haridas. (Cine avea să mai procedeze similar? Eliade, în Patañjali et le Yoga…) La 1895 începea – sub cauze mitraliate încrucișat, de la studiul acum lărgit al sanscritei la implozia transcontinentală a teosofiei, după cum o arată principalele contribuții apărute după 2000, de la Joseph Alter la David Gordon White la Mark Singleton și James Mallinson – epoca confluenței. Când o va recenza la Chicago, Paul Carus, editorul The Monist, va discuta mai ales experiența lui Haridas și mărturia lui Honigberger[8]. Cu mulți ani în urmă, adnotând memoriile lui Honigberger, am observat[9] că o parte dintre preliminariile la care se supune Haridas coincid cu tipice recomandări din haṭha-yoga: dhauti (ca aici, pp. 5-14), basti (15), neti (16), laukikī sau nauli (17), trāṭaka (17) și kapāla-bhāti (18). Asta se aproxima încă de pe vremea lui James Braid, chirurgul scoțian care a analizat experiența yoginului Haridas într-un articol din 1845 (cu asemenea contribuții devenea The Lancet o prestigioasă revistă de știință… scalpelul fiind cunoscut în chirurgia antică de expresie sanscrită sub numele de utpalapattra) și apoi într-un pamphlet din 1850, cercetare popularizată tocmai de Johann Martin Honigberger în memoriile sale. Tot Braid, deci tot Honigberger, deci tot Haridas, deci tot o varietate de haṭha-yoga precum cea sistematizată de Gheraṇḍa-saṃhitā avea să citească, la 1892, și Hasdeu: „Se știe că yoghii din India – ne-o încredințează […] dr. Honigberger […] – se îngroapă de bunăvoie pe câte patru luni și mai bine“ – durata experimentului din Lahore al lui Haridas – „la sfârșitul cărora, uscați ca o moaște, sunt deșteptați și-și reiau cursul obișnuit al traiului“[10]. Se spune că, în timpul operațiunii de resuscitare din strâmta și etanșa incintă subterană, pe Haridas l-au susținut de câte un picior chiar Maharaja Ranjit Singh și agentul britanic Sir Claude Wade…

Cu portretul lui Haridas preluat de la Honigberger se deschidea și studiul lui Richard Schmidt din 1908 analizând chiar Gheraṇḍa-saṃhitā. Schmidt includea 74 de planșe (cu 87 de reprezentări ale postúrilor și „sigiliilor“), obținute de Richard Garbe de la un yogin din Benares, în 1886[11]. Întrucât Gheraṇḍa-saṃhitā în versiunile Vasu și Schmidt au fost promovate (și) în cercurile teosofice din India, renașterea practicilor yoga – adică tocmai aplicațiile posturale reinventate sau inovate în Yoga urbană – avea să fie influențată de aceste ediții, așa cum s-a întâmplat cu însuși Swami Kuvalayananda[12]. Tot din (sau prin) recomandări prezentate în Gheraṇḍa-saṃhitā avea să se inspire și Yoga lui B.K.S. Iyengar, literalmente planetară după ce acesta (strămutat în Elveția!) devine profesorul de yoga al lui Yehudi Menuhin, iar muzicianul, în schimb, prefațatorul Light on Yoga, cu o unică acuitate comparativă: „Reduced to our own body, our first instrument, we learn to play it, drawing from it maximum resonance and harmony. With unflagging patience, we refine and animate every cell as we return daily to the attack, unlocking and liberating capacities otherwise condemned to frustration and death“. De altfel, chiar la prima sa incursiune în India, în 1952, Menuhin e gata să-i prezinte lui Jawaharlal Nehru o postură mai dificilă: Pandit Nehru n-a fost tocmai satisfăcut, așa că i-a făcut el însuși o demonstrație, spre amuzata stupefacție a celor care tocmai intrau să le servească cina[13]. Și într-o variantă îmbunătățită de śirṣāsana, una dirijorală, Menuhin a putut fi surprins direct pe pupitrul Berliner Philharmoniker, în 1982.

Dinamica aceasta avea, chiar în epocă, să ricoșeze și la București. Theodor Iordănescu (1874-1953), al cărui prim magistru a fost primul indianist român, Constantin Georgian, avea să studieze la Halle cu Richard Schmidt, cu care se va și împrieteni (la un moment dat vor face o escapadă ca să ia cunoștință de obiceiurile romilor germani). Într-un text datat „Focșani, martie 1911“ și republicat chiar de Vlad Șovărel în urmă cu douăzeci de ani[14], ghidat tocmai de ediția ilustrată a profesorului său și de Honigberger – așadar tocmai de Gheraṇḍa-saṃhitā și de Haridas! – Iordănescu va prezenta „doctrina fachirilor indieni“. Al doilea indianist român care analizează (și traduce infim din) Gheraṇḍa-saṃhitā este Mircea Eliade, care apelase la optsprezece trimiteri în teza lui despre Yoga. Eseu asupra originilor misticii indiene din 1936[15]. Dar nu transcrisese indianistul-scriitor-personaj Eliade din jurnalul doctorului Zerlendi, în 1940, pentru a elucida secretului doctorului Honigberger, ca și cum acesta ar fi practicat (și) tratatul lui Gheraṇḍa la începutul lui 1908 în București: „Rezultate incerte cu muktāsana practicată în zori“? A se vedea atunci, aici (II.12, p. 24), cum arată muktāsana „postura celui eliberat“, menționată cum s-a întâmplat să ajungă, în română, într-o proză care se studiază în liceu.

Aproprieri și exproprieri care datează din anii 1930: „Firește, oricine a întâlnit în India cel puțin un fakir extraordinar – dar unde să-l găsești când îți trebuie?“, îi scria în 1930 Eliade tatălui său, doritor ca fiul să aducă la București un fachir „care să accepte să dea reprezentații“, cu tipica contragere a unei întregi epoci la nivelul unei singure familii. Probabil că Bucureștii de acum 90 de ani ar fi admis pecuniar unul (la Moși, poate? acolo unde s-a și dus cu prietenii lui imediat după susținerea tezei despre Yoga, în vara lui 1933), și unul chiar a apărut în București, după ce a colindat întreaga lume, e drept că într-o narațiune fantastică (indianul Vānaprastha, la Mircea Cărtărescu, în mijlocul trilogiei Orbitor), localizabil cândva în anii sordizi ai perioadei comuniste: „disprețuit de sfinții din munții Indiei […] sub ochii neîncrezători ai turiștilor, [Vānaprastha] performa aspectele exterioare ale doctrinei Yoga, o vulgariza și-o trăda, o transforma în panoramă ieftină de circ și de estradă“[16].

Dar Yoga lipsită de montura psihosomatică și religios-culturală asumată și ilustrată de un astfel de tratat ar aduce – ca și iluzoriul mindfulness pseudo-buddhist, acum și antreprenorial-corporatist global – cu un creștinism în întregime lipsit de cruce, de evanghelii și de patristică, iar isihasmul bizantin cu rețete de omfaloscopie dintr-un galantar farmaceutic responsabil cu digestia. Din proiectul indianist și medical despre Yoga al lui Al-George nu au apărut nici măcar unele fragmente, nici chiar postum. Apărea în schimb, în 1979, la „Junimea“, o Yoga, izvor de sănătate, pe coperta căreia autorul (N.C. Tufoi) e fotografiat într-o mândră cămașă folclorizantă pe cât național-comunismul terminal, din care orice trimitere la vreun conținut religios fusese prompt, indiscutabil excizată. Astfel, nu doar sănătatea izvora: ci și o versiune inadvertent postmodernă de yoga (altminteri arhicontemporană și cu optzecismul literar, și cu celebrările lui Burebista), în care eventualele nemurire și libertate – blocate comunist beget, dar și get – se restrângeau la balneoclimatericul unei exotice gimnastici de înviorare ideologic controlate, la ilustrative āsana ale oamenilor muncii, pentru care mokṣa nu mai putea reprezenta altceva decât cincinala productivitate pe ramură. Nici orizontul psihocorporatist de mai târziu nu avea de ce suferi: expoziția lui Tufoi a fost republicată, la aceeași editură, în 2011 – lucru pesemne explicabil acum când „Yoga“ a devenit până și numele unui varietăți maxim flexibile de laptop…Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro