Dincolo de concertina: Cea mai grea misiune a militarilor romani din Irak

Locotenentul Paul Curt ma intreaba daca nu vreau sa merg cu el pana la posturile de paza de la celalalt capat al podului. Il refuz, insa nu ii mai spun si motivul pentru care o fac: sunt atat de obosit incat am senzatia ca totul se invarte in jurul meu. Cred, insa, ca acest lucru este evident pentru oricine imi vede ochii.

Dupa ce pleaca, ma asez cateva minute pe un scaun si privesc catre podul civil, pazit de politia locala si folosit de irakieni. Langa pod este oprit un camion al carui sofer a preferat sa doarma acolo decat sa riste sa se aventureze noaptea pe drumurile Irakului. Deocamdata este liniste, insa imediat ce se va lumina or sa inceapa sa treaca masini si camioane.

Podul peste Eufrat

Este 5 dimineata si tocmai am intrat din nou in post; sper ca este pentru ultima oara inainte de intoarcerea la baza. De doua zile ma aflu cu plutonul doi, compania a doua a batalionului 151 infanterie, la un pod strategic peste Eufrat. Paza acestuia reprezinta una dintre cele mai importante misiuni ale militarilor romani din Irak; este si cea mai solicitanta fizic. In mod normal dureaza 48 de ore, dar poate fi prelungita cu alte 24 sau chiar si 48. Programul e dur: cateva ore de post, urmate de veghe, apoi de cateva ore de somn, iar ciclul se reia la fiecare 12 ore.

Mi s-a spus ca, atunci cand militarii au aflat ca intentionez sa ii insotesc si sa fac programul complet al uneia dintre grupe, unul dintre ei a intrebat daca nu sunt cumva masochist. Abia acum il inteleg. In ultimele doua zile nu am reusit sa dorm decat vreo 6 ore. Pe deasupra, mi se par din ce in ce mai greu de suportat cele 10 kilograme ale castii si vestei antiglont. De cand am plecat din baza le-am purtat, in total, vreo 15 ore si abia astept sa ajung inapoi si sa le arunc intr-un colt al camerei.

Impart cateva fructe cu militarii de la postul in care ma aflu. Incet-incet, in timp ce stam de vorba, incep parca sa imi mai revin. Deja se crapa de zi. Vantul bate destul de tare, lucru care m-ar fi bucurat ieri, pentru ca alunga musculitele; acum, insa, nu prea imi convine intrucat ridica si praful, iar daca avem furtuna de nisip este posibil sa mai ramanem o zi.

Pe Eufrat, nu departe de pod, un pescar isi verifica plasele. Sunt goale. L-am mai vazut, in acelasi loc, si azi-noapte, insa nici atunci nu a prins nimic. Chiar in fata postului de observare planeaza un shikra, un gen de soim pitic. Ceva mai incolo, pe camp, incepe sa dea semne de trezire la viata turma de camile a seicului unui sat din apropiere. Pe podul civil, la vreo suta de metri de cel pe care ne aflam, apar primele camioane.

Saracie si antene parabolice

Misiunea a inceput cu cateva ore inainte ca primii militari ai plutonului sa isi ia in primire posturile. Pe platoul din tabara romaneasca din Talil, intregul pluton este adunat in cerc, in fata transportoarelor blindate.

Desi au facut o pregatire in ziua precedenta, comandantul plutonului, locotenentul Paul Curt, le reaminteste militarilor ce au de facut: locul fiecarui transportor in coloana, punctele principale de pe traseu, cat de mult au voie sa iasa in afara blindatului cei care sunt in punctele de observare. Apare si preotul batalionului, locotenentul Adrian Mortun.

Indiferent de ora este intotdeauna prezent atunci cand se pleaca in misiune. Toti cei din jur sunt solemni. Mai multi militari mi-au spus ca momentul rugaciunii este unul dintre cele mai tensionate, pentru ca atunci se gandesc ca s-ar putea intampla ceva. Dupa aceea uita si se concentreaza asupra misiunii. Tensiunea nu dispare complet, insa isi dau seama de acest lucru doar la intoarcere, cand rasufla usurati odata cu vederea zigguratului si a primelor puncte de paza prietene.

Parintele Mortun incepe cu „Tatal nostru” si incheie trecand pe la fiecare pentru a ne mirui si a ne binecuvanta. Imediat ce termina, locotenentul ordona imbarcarea si in mai putin de cinci minute coloana de taburi se pune in miscare.

Pana la pod sunt doar cateva zeci de kilometri si, pe autostrada, am putea ajunge in mai putin de o ora, insa imediat ce iesim din baza coloana o coteste pe un drum din desert.

A plouat de curand si peste tot sunt smocuri de iarba si balti. Medicul batalionului, maiorul George Nicolaescu, mi-a spus ca sunt un mediu propice pentru dezvoltarea bacteriilor. Cum incepe sa bata soarele, apa se evapora iar bacteriile se amesteca cu praful pe care il respiram. Din loc in loc, vad cate un cort de beduini; departe in spatele lor, se poate observa o coloana enorma, formata din sute de tiruri albe care merg catre nord. Caporalul Mihai Nastasiu imi arata un iepure salbatic care alearga speriat de zgomotul transportoarelor.

Incep sa apara campuri cultivate si case. Sunt saracacioase, facute din lut, insa pe fiecare este cel putin o antena parabolica. Doua femei, acoperite de abaya, lucreaza pe camp. Ceva mai incolo o a treia, cu un copil in brate, priveste de langa o curte coloana romaneasca; ii fac cu mana si imi raspunde. Din curtile caselor incep sa iasa copii, care alearga catre noi facandu-ne semne sa le aruncam apa si mancare. Militarii le arata ultimul transportor; inainte de a pleca in misiune, s-a hotarat ca doar de acolo sa se arunce pachete care sa fie luate doar dupa ce trecem, pentru a se evita riscul unui accident.

Brusc, intreaga coloana se opreste. Cei din primul tab au vazut ceva care ar putea sa semnaleze prezenta unei mine artizanale. Un copil mai marisor, de vreo 12 ani, imbracat cu o dijdasa cenusie ne face semn ca totul este in regula si putem merge mai departe linistiti; dupa ce militarii se asigura ca, intr-adevar este asa, ne continuam drumul. Zece minute mai tarziu, suntem la pod.

In spatele concertinei: caini, miros de hoit si ciorba

Schimbul cu plutonul pe care il gasim acolo se face rapid. Pe la 9 dimineata, la pod a ramas doar plutonul doi. Grupa a doua, al carei program il voi face eu, va intra in post doar peste 8 ore, asa ca am tot timpul sa ma acomodez cu imprejurimile.

Militarii sunt campati la unul din picioarele podului, in cateva corimece protejate de hesko bastioane. Perimetrul de siguranta este inconjurat de o concertina de sarma ghimpata care ajunge pana la malul Eufratului; de partea cealalta a raului, dar destul de departe, este una dintre cele mai ciudate moschei pe care le-am vazut vreodata: o cladire patrata din caramida arsa, acoperita de o cupola albastra, a fost lipita de o sala lunga facuta din stuf, identica cu diwaniile arabilor din mlastini.

Sunt incredibil de multi caini. Ultima oara cand au fost numarati au iesit 60, cu tot cu pui. O parte dintre catele sunt gestante, asa ca in curand numarul va creste. Peste tot sunt gauri pe care si le-au sapat in pamant sau pe sub corimece, pentru a se ascunde de soare. Sunt murdari, jigariti si infestati de paduchi. Inca nu s-a semnalat rabie aici la pod, dar americanii au avertizat ca acest lucru se poate intampla oricand, imi spune asistentul sanitar care ne insoteste, plutonierul major Dumitru Velciuc. Peste cateva saptamani o sa apara si musculitele de nisip si o data cu ele riscul leishmaniei, pe care cainii o poarta si musculitele o transmit oamenilor.

In urma cu o luna-doua, irakienii au incercat sa ii otraveasca, insa acest lucru a creat o noua problema: o parte dintre cainii otraviti au murit in gauri sau sub corimece si putrezesc acolo; cum bate un pic vantul, aduce miros de hoit care, pe masura ce se va incalzi, va deveni din ce in ce mai puternic. Cangile nu ajung pana acolo unde s-au varat; ar trebui aduse macarale si ridicate corimecele pentru a putea fi curatat tot ceea ce se afla sub ele.

Doctorul Nicolaescu s-a gandit la o solutie mai putin radicala decat otravirea: fiecare pluton ar trebui sa captureze cativa atunci cand ii vine randul la post si sa ii duca de acolo. Nimeni nu vrea, insa, sa fie dusi toti: cainii s-au obisnuit cu romanii si de fiecare data cand se apropie un strain incep sa latre, fiind un element de siguranta in plus.

Ne trecem timpul jucand table, uitandu-ne la un televizor care prinde canale din Romania, sau povestind. Caporalul Cristian Pintilie, un munte de om pe care colegii il striga „Mami” sau „Mamaia” vorbeste despre fiul sau in varsta de 7 luni si despre casa in care s-a mutat cu putin inainte de a veni in Irak. Plutonierul Viorel Pintilie, sau Pif – nu are nici o legatura cu Mami – care bate teatrele de operatii de mai bine de 10 ani, ne spune cum era in Angola in anii ’90.

Pif este si unul dintre specialistii in ciorba ai plutonului. Din te miri ce, cateva legume aduse din tabara, carne gasita prin ratii, face, pe un resou, intr-un colt al cortului denumit, pompos, „sala de mese”, niste borsuri delicioase, care dispar imediat, inainte de a apuca sa se raceasca. Alternativa la ciorbele facute de Pif si de ceilalti militari care se pricep la asa ceva sunt mancarea adusa din tabara, reincalzita la cuptorul cu microunde, sau ratiile americane – MRE, meal ready to eat – care au termen de valabilitate de 200 de ani; militarii spun, in gluma, ca aceia care le mananca vor fi ei insisi atat de bine conservanti incat, in viitor, cei care le vor gasi corpurile vor crede ca sunt moaste de sfinti.

Musculite, camioane si rock

Doar a doua zi invat ca orele destinate somnului nu trebuie pierdute cu alte lucruri. Cum se termina veghea, facem un dus rapid, dupa care ne strecuram in dormitor facand cat mai putin zgomot posibil, pentru ca intotdeauna dorm militari care nu sunt de garda. Ne trezim cu 20-30 de minute inainte de a se intra in post. Scuturam bine bocancii ca sa ne asiguram ca nu s-a strecurat vreun scorpion in ei. Inca nu este sezonul lor, dar militarii din plutonul pe care l-am schimbat au gasit deja unul la un post de observare, asa ca este mai bine sa fim prudenti.

Ziua, cand nu bate vantul, pe pod sunt mii de musculite. Hainele au fost tratate cu insecticid, militarii au primit sprayuri si creme pentru a-si da pe maini, insa toate acestea nu tin musuculitele la distanta, cel mult le impiedica sa ciupeasca. Singura solutie este sa te acoperi complet, cu manusi, cagula sau esarfa sub casca si ochelari de protectie peste.

Podul este folosit de convoaie ale Coalitiei, formate uneori din sute de camioane si cisterne si escortate de armata americana. Multe dintre camioanele care vin dinspre Baghdad au pe parbrize urme de gloante, iar unele transporta vehicule militare avariate in exploziile minelor artizanale. Cand trec noaptea, americanii arunca rachete de semnalizare si deseori din difuzoarele de pe masini se aude, tare, muzica rock. Am cunoscut in baza cativa dintre militarii care asigura paza convoaielor: douazeci si un pic de ani, unii, altii nici macar varsta la care li s-ar permite sa cumpere alcool in State, multi dintre ei aflati la prima misiune intr-un teatru de operatii.

„Ma, oare de ce majoritatea astora din armata americana asculta rock?”, ma intreaba locotenenul Curt dupa ce un astfel de convoi trece pe langa noi. Nu stiu ce sa-i raspund. Atat mie cat si lui ne place rockul, insa irakienii nu prea il gusta si mi se pare un pic ostentativ sa treci asa, mai ales ca si simpla prezenta a convoaielor nu prea este privita cu ochi buni de civili.

Imi amintesc ca, intr-un reportaj pe care l-am vazut in 2003, imediat dupa invazie, tot rock ascultau si militarii dintr-unul din tancurile care se indreptau spre Baghdad. Nu stiu daca ei au fost cei care, pe 8 aprilie 2003 au deschis focul impotriva hotelului Palestine din Baghdad, ucigand doi dintre jurnalistii cazati acolo, insa sunt sigur ca si cei care au tras erau la fel de tineri. Joaca de-a razboiul poate avea, uneori, consecinte tragice.

Dincolo de concertina: Bordel, camile si merengue

Perimetrul exterior al podului este asigurat de armata irakiana si cativa dintre militari mai vin pe la posturile romanilor sa ceara apa si MRE-uri. In ultimii 14 ani am intalnit o multime de soldati si ofiteri irakieni, atat din armata lui Saddam, cat si din noua armata antrenata de fortele Coalitiei, insa niciodata nu am vazut figuri atat de brutale ca ale celor de la pod. Ziua apar langa concertina de la piciorul podului si vaneaza, cu prastia, porumbei. Seara se schimba in haine civile si se plimba intre cele doua posturi pe care le au. Militarii romani i-au vazut, in cateva randuri, bauti, sau i-au auzit incaierandu-se.

Uneori, irakienii coboara la o casa de lut din apropierea podului unde se pare ca e un bordel. Femeile care locuiesc acolo ies doar imbracate cu abaya, ca niste bune musulmance, dar in fata casei opresc seara prea multe masini din care coboara barbati. Unul dintre romani imi povesteste ca a vazut de multe ori militari irakieni ducand in tufisuri o copila care „nu pare sa aiba mai mult de 13 ani, ca a mai venit si pe la noi cu frati-sau mai mic, sa ceara de mancare, dar o fi mai mare, poate, ca stii cum sunt astea, mai putin dezvoltate”.

Tot ceea ce se intampla dincolo de concertina e treaba armatei si a politiei irakiene; din posturile lor de observare, romanii sunt doar martori ai vietii din jurul podului.

„In fiecare dimineata vad copii care se duc la scoala, vad oameni care…” imi spune caporalul Florin Feraru, iar caporalul Radu Uric continua ideea „vor sa munceasca, vor sa reconstruiasca casele, cultura”.

„Si altceva ce mai vedeti din posturi?”

„Mult haos”, raspunde sec caporalul Uric. „Este pustiu si lume saraca”, adauga caporalul Cristian Pintilie.

Doi copii, in drum spre scoala, apar langa concertina din apropierea postului in care ma aflu pentru a cere mancare. „Merengue!” le striga soldatul Adrian Carausu. Copiii incep sa danseze in timp ce caporalul Feraru se apropie de ei cu cateva MRE-uri. Le desfac imediat ce le primesc si aleg o parte din plicurile din ele, iar pe restul le arunca; deja stiu ce anume le place din MRE-uri. Este bine ca relatia cu irakienii sa fie cat mai prietenoasa, pentru ca ei sunt primii care isi dau seama daca in zona se intampla ceva anormal. Riscuri sunt destule: atac sinucigas cu o masina capcana, foc indirect cu mortiere sau rachete, atac dinspre rau, pe barci.

Cele doua zile de post se incheie insa fara sa avem nici macar o alarma. Ne intoarcem la baza pe autostrada. Unul dintre transportoare a pierdut uleiul de la servo-directie, asa ca se merge destul de incet; camioanele si masinile care vin din spate nu ne depasesc, insa, decat atunci cand gasesc o spartura care le permite sa intre pe contrasens. Coboram din taburi, in baza, la 51 de ore dupa ce plecasem.

Pentru mine podul a fost doar o experienta: am vrut sa vad cum este cea mai grea misiune a militarilor romani din Irak. Chiar la ora la care scriu, insa, plutonul 2 se afla la pod pentru alte 48 de ore.

Catalin Gombos este corespondentul Radio Romania in Irak