Discoteca-n vremea lui Ceausescu. VIdeoreportaj cu vinilurile de bisnita, jeansii de tupeu si amorul de-o noapte = casnicie 

Cum era la discoteca in vremea lui Ceausescu?Expozitia “Disco BTT”de la Palatul Stirbei a recreeat atmosfera disco de atunci. La Expozitie am fost cu Ioan Big, Relu Calin, Radu Biristeica si Radu Ioan Lupascu. Pe vremea DiscoBTT, tipii astia au dansat ca nebunii, au pus muzici ca DJ. Toata lumea era a lor. Au povestit ce se bea, cum se dansa, dar si cum agatai fete cu muzica de la Police sau cu un Jimi Hendrix. Si, cu ei ghizi, am mers dincolo de expozitie, din Bucuresti pana-n provincie. Uite, Videoreportaj cu distractia comunista.

De vezi doar DISCOBTT, comunismul n-a existat

Era mereu un mic, o bere, un dans. Ori, comunismul in forma sa i-a pus pe indivizi pe linia de tren. Acolo, pe linie, ai doua alternative. Colaborezi, iti torni prietenii, colegii, urci ierarhic. Sau, te retragi in bula, fugi de realitate. Putini intelegeau ca stateau acolo, in calea trenului, si se revoltau. Discotecile faceau parte din acest sir de bule. Si mai ales daca erai tanar, cu atat bula iti parea libertate. Nu stiai pe ce lume esti. Pe lumea lui un mic, o bere, un dans.

Calin, Biristeica, Lupascu stiu si de comunism si de bula:

Uite-l si pe Big, uite ce-nsemna sa fii DJ. No name, no face, no number:

Sigur, intrand in Expozitie, au simtit nostalgie.

Nu m-as intoarce pe vremea aia, insa atunci eram tineri, nu ne pasa de nimic. Eram cu capul in nori, ne gandeam la altceva”, povestesc Calin si Biristeica. Ce-i salva pe oameni? Muzica, filmele, distractia.

DJ Big stie: Disco BTT, Campulung Moldovenesc.

Trebuia sa dai playlist-ul inainte, ca sa intri DJ pe vremea lui Ceausescu? Nu aveau ustensile mai bune decat colectionarii pasionati. “Discoteca BTT, care era o marota a lui Nicu Ceausescu, cea mai mare din tara in a doua parte a anilor ‘80, dotata cu echipament de amplificare proiectat la Tehnoton, Iasi, cu structura acustica circulara.” Misiunea unui DJ era ca si acum, de “let’s entertain you”, nu tinea de scule & tehnica. Tinea in priza audienta. “In functie de dispozitie, un DJ are satisfactii sau rateuri. Satisfactia ti-o traiai prin intermediul publicului.” In Noaptea de Inviere, de pilda, programul discotecii era extins, pana la 12 – 1:00, ca sa descurajeze tineretul sa se duca la biserica. Dar pentru seara de Pasti trebuia sa dai playlistul inainte, sa arati ce muzica urma sa pui. Trebuia sa-ti iei un atestat, am dat un examen practic.”, spune Ioan Big. DJ-ul se urca la platane, iar pe langa, dadea si-un examen teoretic din muzica de atunci considerata “politically correct”. “Eu tineam si Radio Vacanta, nu puteam sa dau de ziua lui Ceasca, pe 26 ianuarie, un a lui Motorhead, dar am dat.

Noroc ca nefiind niciun turist pe acolo, n-a bagat nimeni de seama.”, povesteste Ioan Big. “Nu existau mixere, sa te joci ca Tiesto.

Cel mai greu era sa faci trecerea de la o piesa la alta

In momentul in care se termina o piesa de pe un vinil, trebuia simultan sa tai canalul de sunet si sa dai drumul unei piese de pe, eventual, alt vinil, care era poate a treia piesa de pe disc, si care trebuia sa inceapa cu inceputul, nu cu a treia strofa, ci coerent. Trebuia sa o nimeresti cum trebuie, altfel iti radeai tot efectul. Sa te apuci sa jonglezi cu vinilurile pe timpul DJ-ielii noastre comuniste era un cosmar.”, adauga Big.

Disco Ring, Costinesti:

“Am fost la Ring, dar si in alte discoteci din Costinesti. Ascultam muzica pe care o puneai DJ-ii. Nu piesele care se puneau la radio pe vremea aceea.”, spune Radu Biristeica. Cum arata viata in afara Ring-ului? Exista o viata de scolar, dar si una de dupa facultate, cand muscai din sistem, intrai in plin camp al muncii. Omul constientiza cat de sumbru era sistemul ceausist abia cand trebuia sa fie pe propriile picioare. “Eram inconstient, nu simteam dimensiunea tragica, noi mergeam la scoala. Parintii ne mai luau o pereche de blugi sau un casetofon. In rest, tot ce stiam despre Vest era din filme, povesti, carti gen Orwell.

Pe urma cand am intrat la facultate,

apoi am lucrat din ’81 pana in ’89, am vazut altfel sistemul, altfel decat atunci cand nu aveam raspunderea propriei vieti.” Muzica si filmele au avut un rol important: oamenii se izolau in grupuri cu aceleasi preferinte, studii. Petreceau ore bune impreuna, separandu-se de sistem. “Unul avea televizor color, altul avea video, eu faceam rost de casete. Ne uitam la filme pana dimineata, dar a doua zi trebuia sa fim la serviciu, nu puteam sa nu ajungem la serviciu, am fi fost numiti niste vagabonti pe vremea aia.

Un prieten era nascut chiar pe 26 ianuarie (ziua de nastere a lui Nicolae Ceausescu – n.r.)

si faceam petrecere pe 26, sperand sa nu se ia curentul, dar s-a luat si pe 26. Am dansat pe muzica de la un radio Selena, pe baterii. Pe urma seful de la Electrica a fost admonestat si ne-am bucurat (pentru ca luasera curentul de ziua lui Ceausescu – n.r.)”

Discotecile de provincie in comunism:

Se faceau la Caminul Cultural sau la Casa de Cultura a oraselor mici.

Deschise sambata seara, intre 19:00 – 23:00. Aveau orga de lumini si un glob cu fatete mici din oglinda, care creau o atmosfera ca de stele miscatoare. Fetele stateau ca la bal, pe scaunele amplasate in jurul ringului de dans. Acceptau mai greu un dans, niciodata nu invitau ele baietii. Muzica era aia noua, adusa ilegal, pe casete si discuri. De unde trageau oamenii casete cu hiturile internationale? Unii aduceau discuri, pe sestache, din strainataturile cu cenzura mai putin muscatoare (chiar din tarile din fostul lagar comunist), altii inregistrau top-urile care se difuzau la radio-urile Europa Libera sau Vocea Americii. Avea unul un radio bun, scotea partile unde se anunta promo-ul la Europa Libera si baga doar muzica pe banda casetei. Oamenii care faceau gheseft cu muzica erau, de obicei, urmariti de Securitate.

Cat era un bilet la discoteca?

5 lei, aproximativ cat 2 paini pe vremea lui Ceasca. Nu se cosuma nimic in provincie, se mergea la WC, insii isi faceau palma caus si beau apa chioara de la robinet. Unele camine culturale aveau tasnitoare, tinerii isi alinau setea dupa dans cu cateva suvite de apa. Pe sub mana, prin genti si ghiozdane, baietii mai palmau si cate-o sticla de bere sau o spirtoasa, un vin de tara.

A l’epoque, se mai tragea si o majoarca prin discoteca.

Moda? Blugii erau un lux, dar toata lumea-i afisa in discoteci, chiar si-n provincie; erau inexistenti in magazinele din Romania, dar ii gaseai pe piata neagra, adusi din Ungaria sau Iogoslavia la preturi exorbitante – o pereche costa 1.500 – 2.000 de lei in anii ’80 (salariul mediu pe economie fiind 2.000 de lei, deci blugii erau cam cat castiga un om cu venit mediu intr-o luna). Se facea bisnita cu blugi in caminele din Bucuresti unde veneau studentii din provincie: cu banii pe trei luni din bursa de student iti luai o pereche de jeansi.

Ce faceau oamenii la discoteca? Ce fac si azi.

Barfeau si da, vorbeau despre Ceausescu, bancuri, stateau la cioace, se sarutau si agatau. Se mergea pana la capat, uneori – cu o noapte de amor acasa la fata, la baiat sau la vreun prieten care avea casa libera. Hei, si cum nu erau prezervative, se ajungea la casnicie.

Cum se dansa?

Disco, blues, prea putin rock, desi era un gen la moda. Nu prea se dansa in perechi, fiecare se misca dupa cum il taia capul, cum e si azi. Era aceeasi bucurie & exuberanta atunci ca si acum, ca omul tot om e. Discoteca din apartament. “Ne intalneam cu preitenii, la mine acasa sau la altii. Era o selectie mai buna. Te gandeai: ””, povesteste Radu Ioan Lupascu. Faceam si auditii cu aceasta ocazie, fiecare aducea ce “prindea” in zona lui de influenta pe vinyl, benzi de magnetofon sau casete.

Muzica aia “comunista” e vintage azi

E o lectie de istorie muzicala, asa pricepem cum am ajuns astazi la discotecile tehno & rave. Evolutia muzicala nu da la o parte doza de “entertainment” care exista si in vremea comunismului. Astazi suntem cu ochii in smartphone, atunci se barfea – timpul pierdut si frivolitatea erau la fel de umane ca-n 2017.

Discoteci & combinatii:

“Aveam si noi discoteca la Braila, in Gradina Mare”, marturiseste Radu Lupascu. “Fiind oras la Dunare, prin vapoare, vaporete si calele vapoarele se aduceau diverse: blugi, tigari, discuri, benzi, LP-uri, le schimbam intre noi. Dansam de nu mai puteam, ca pasarea paradisului cand cucereste o femela. Dansam pe de la Bonnie M. Stiam povestea cu Rasputin de la bunici, de la parinti, dar noua ne placea doar ritmul.”

Cati bani facea Lupascu din vandut discuri?

“Mi-am achitat jumatate de apartament cu banii pe care-i castigam din negotul cu muzica.”Vinylul (in special cel din Vest) era la mare pret. De exemplu, un album Run With the Pack, in stare perfecta, gatefold, (n.r. Bad Company) se vindea cu 60 lei…

Bauturi: “Nu stateam rau la bautura”.

Radu Biristeica povesteste ca se bea bere, Brifcor, Cico, Pepsi, Coca-Cola (a fost in anii ’60, a disparut prin anii ’80). Pana in ’89 se gasea vodka poloneza (se gaseau, de pilda, in raioanele electrice din Ramnicu Valcea; nu gaseai electrocasnice – greu cumparai un frigider – dar vodka poloneza era peste tot aliniata, in toate magazinele), whiskey (120 de lei sticla), Campari (a fost in magazine pana prin ’75 – ’76), coniac albanez sau romanesc, rom cubanez. Playlist-ul: Exista o lista in expozitie, aprobata de partid, cantecele sunt traduse in romana de Irina Margareta Nistor. Lumea o iubea in timpul comunismului. E vocea de pe casetele VHS, vocea cea mai cunoscuta a dublajului. “Acum i se spune Irina Margarina Dristor”, spune Relu Calin.

De ce se traduceau piesele?

Textele pieselor erau verificate sa nu continta mesaje subversive. Partidul nu stia engleza si muzica. “N-am trait in acei ani in care sa se verifice textele. Selectia o faceam dupa ureche, dintr-un motiv simplu, erau anii ’80 cand am fost DJ la Campulung, in disco BTT. In anii aia, muzica pop – dance, occidentala, americana, toata era o varza completa. Aparusera o groaza de stiluri: New Wave, Dance, Pop etc. Eram deja in era MTV, apareau si la noi casete. Eu eram pe principiul . Imi placea sa incurajez un baiat si o fata sa danseze in mod dinamic impreuna.

De aici, uite, mi se trage noastalgia blues-ului. Sa-si pe modelul rock’n’roll, nu pe formula in care o tii pe una in brate si stai ca statuia.”, spune Ioan Big. Pe fata trebuia s-o legeni, ajungeai chiar s-o pipai. Distopia comunista.

Cum se descurcau prietenii.

Omul n-avea prea multe gadget-uri in casa pe vremea lui Ceausescu. Maxim un televizor color (Elcrom), un casetofon (Aciko), un telefon (cu disc), poate un pick-up (rusesc, Acord 201), magnetofon (Tesla Sonet Duo) – ne imaginam azi cum traiau, in penurie de oportunitati. “Lipsa asta ne-a obligat sa facem altfel: aveam partide de Remy, Canasta, Whist, ne duceam la prietenii care mai faceau rost de-un Fernet (un tip de bitter sau amaro produs in Italia – n.r.), a propos de Brifcor (singura marca cu adevarat romaneasca), erau colectionarii care se intalneau in fata magazinului Muzica. Asa m-am cunoscut cu Relu Calin, vindea discuri. Se vindea Jimi Hendrix, Joe Cocker.

Acolo era magazin de stat, se vindeau alte lucruri decat Jimi Hendrix.

Le aveam in rucsaci, in sacose, in mape, ne intalneam si faceam schimb.”, spune Radu Lupascu.

Melodiile regimului.

Cu ce melodie a ramas Relu Calin din comunism, pe sufletul sau, placerea lui interzisa? “Je t’aime… moi non plus” a lui Serge Gainsbourg.

Radu Biristeica spune ca i-au ramas in cap Mondial, Sincron, Rosu si Negru, Phoenix.

“Preferam rockareala, dar si folk, imi placea Florian, Nicu Vladimir, e greu sa spun, sunt prea multi.”

Radu Lupascu zice tot de Phoenix si Semnal M,

Insa aminteste si de Uriah Heep cu faimoasa lor balada, Lady in Black, a lui Ken Hensley.

Recomandare Haute Culture:Cum interactionau adolescentii intre ei prin muzica si cum se strecurau in forfota sumbrului regim? Va facem o recomandare de lectura: In cartea“Muzici si faze” de Ovidiu Verdesgasiti o cronica realista a vietii si muzicii din anii comunismului in Romania. Personajul e Tinut, un baiat indragostit de muzica si de o colega de clasa, care povesteste intr-un stil degajat ultimele sale zile de scoala si primele zile de vacanta din 1978, pe tonul cel mai firesc, cu nerv si haz. E lumea puberului din comunism.

Cine sunt eroii reportajului

Ioan Big a fost DJ la Campulung Moldovenesc. Este singurul român pe care-l ştiu şcolit în lumea profesioniştilor de evenimente speciale. Este singurul român cu o colecţie de semnături ale oamenilor ce-au făcut ceva important în viaţa noastră, de la Jean Michel Jarre la Edmund Percival Hillary, primul cuceritor al Everestului.Mai multe aici in interviu

Uite-l pe Radu Biristeica: Sunt din Turda, unde am petrecut primii 10 ani de viata. Mutat din interese legate de „construirea socialismului” la Rm.Vilcea (infiintarea Combinatului Chimic in 1966), unde mi-am continuat scoala pana la terminarea liceului in 1975. Am ramas dupa buletin vilcean pana in ziua de astazi, iar tranzitia de 3-4 luni pentru care am plecat in 2000 la Bucuresti continua de mai bine de … 17 ani :)). Sunt inginer in automatizari si calculatoare, promotia 1981, Fac. Automatica, Bucuresti. Am lucrat doar in IT de atunci si pana astazi, trecand de la Centrul Teritorial de Calcul Valcea in era incheiata in 1989, prin Banca Comerciala Romana (unde am lucrat timp de 17 ani, in Rm.Vilcea si apoi Bucuresti) si ajungand in sistemul privat in 2011, unde activez si acum.

Radu-Ioan Lupaşcu este producător muzical („Semnal M”, „Ragevoluţia rock”, „Romanian Tribute to Jimi Hendrix” etc), director executiv şi de vânzări al unor case de discuri, organizator de spectacole, organizator de evenimente la „Big Mamou”, redactor de specialitate, coordonator, redactor-şef, prezentator de emisiuni, promoter artişti, creator al celebrului grup de la „Blues Cafe”, precum şi un cunoscut colecţionar de discuri audio şi video. Este membru fondator a două reviste muzicale, „Musical Report” şi „Art & Roll”, unde a publicat primele sale cronici despre rock, prog, blues şi jazz. A semnat alte articole şi interviuri, în publicaţii săptămânale sau periodice ca: „Şapte Seri”, „Backstage”, „Sunete”, „Academia Caţavencu” şi „Gazeta Cărţilor”. A fost membru fondator şi organizator al primului „Festival al Muzicanţilor de Stradă” (2005) şi al primului festival de chitară bas din România, „Dracula Bass Festival” (2011, 2012). A publicat volumele „Pe urmele lui Hendrix” (2005), „Interviuri Rock” (2012), „Interviuri Rock 2″ (2015) şi „Interviuri Rock 3″ (2016). A inţiat şi coordonat Trilogia Sunetelor, din care fac parte Arta Sunetelor (2014), împreună cu Ioan Big – Culorile Sunetelor (2015) şi Bucuria Sunetelor (2016), antologii muzicale ale redacţiei revistei virtuale artasunetelor.ro, fondată în anul 2008.

Relu Calin este un veteran al cinematografiei romanesti care, dupa ce Romaniafilm si-a dat obstescul sfarsit, post-89 a lucrat si continua sa o faca pentru diverse companii care distribuie filme pentru marile ecrane (de la Guild Film pe vremuri la InterCom Film actualmente); pasionat colectionar (baleiaza aproape zilnic anticariatele, targurile si magazinele specializate) de muzica si, evident, de filme este pasionat de Spaghetti Western-uri (in general de Pop culture-ul italian)… a spune ceva critic despre Sergio Leone sau Ennio Morricone declanseaza in el instinctele violente al unui motan in calduri. Lucreaza cu Big la o carte care se va numi „Western-ul: un gen mort, viu sau mort-viu?” si va apare in primavara anului viitor.