Doina Cornea a murit. Dizidența, acea tăcere care ustură și înnebunește. Poporul laș

​După mine, viața Doinei Cornea a însemnat tăcerea care ustură, care dă ulcerații, înnebunește. O tăcere pe care, poporul și foarte limbut și laș și plin de el, a înjurat-o copios.Iată anunțul morții ei și biografia sa pe Hotnews.Vezi explicația mea.

Doina Cornea n-a fost o tipă care să facă prozeliți în anii 1980, 1990. În plină dictatură a fost sechestrată în propria casă. Glasul ei a fost strangulat. Traducea, trimitea mesaje către radio Europa Liberă, împărțea manifeste cu fiul ei. După 1990 glasul ei părea ieșit dintr-o lume nevorbită. Apoi, Doinea Cornea s-a închis pe sine într-un turn de fildeș. Greu de ajuns la ea. De ce? Știa! Știa că nu vorbele sunt ce sunt, ci faptele însoțite de tăcere.

Uite, lecția Doina Cornea. Întâi a tradus. A făcut ce știa ea mai bine. Era profesoară universitară, știa limbi străine. A tradus Mircea Eliade. Da, ce mare scofală? Dar traducerea în sine de cărți necenzurate de comunism era fraudă.

Era singură. Doina Cornea a trecut linia singură. Au citit traducerea puțini. Traducerea era citită de câțiva prieteni. Astfel de curaj a avut Doina Cornea mereu. Această tăcere a omului care face un bine pentru comunitatea sa. Fără surle și trâmbițe. Apoi, au urmat alte cărți traduse. Tot din ălea care-i făcea pe supraveghetorii ei să dea cu toporul. Doina Cornea, simplă traducere-interpretare, periculoasă răspândire printre prieteni.

În noaptea rece a comunismului astfel de gesturi se vedeau. Normal, când într-un cimitir se vede un om viu, fără teamă, tu nu l-ai vedea? A fost anchetată și închisă în propria casă cu supraveghere permanentă la ușă.

Și asta nu a oprit-o. A râspândit manifeste.De trezire a unui popor anchilozat în comunism. Răcit de atât cimitir al făgăduințelor, al fără-dorințelor. Și a reușit. Ca glasul ei să se audă. Nasol, nici acum poporul n-a urmat-o. dar tăcerea ei plină de fapte curajoase se auzea. Otrăvea urechile supraveghetorilor. Ustura ochii poporului. Câți citeau.

După 1990 când i s-a auzit glasul în sfârșit, românii n-au crăpat obrazul de rușine. Nu. Glasul ei otrăvea, ustura. Spunea adevăruri terminale. După un timp, văzând că poporul o înjură pentru curajul ei, s-a retras în tăcere. Aceeași Tăcere care ustură, care otrăvește. Într-o libertate oarbă, în care nicio vorbă nu a devenit faptă, după 1990, Doina Cornea s-a retras în lumea sa, în casa sa unde fusese sechestrată.

Doina Cornea este o tăcere.Tăcerea asta a devenit supraveghetorul ei după Revoluție până astăzi. tăcerea care încredere doar în fapte curajoase.

Uite, „rețeta de succes” a Doinei Cornea. Livrabilul Conștiință înseamnă fapte, curaj, tăcere, singurătate. Astfel se construiește o conștiință. O tăcută conștiință pe care, poporul și foarte limbut și laș și plin de el, a înjurat-o copios.