Domnul Bostan fata cu educatiunea

D-l Bostan, despre care până acum nu ştiam nici că există, darămite că şi glăsuieşte, a cuvântat. Şi ne-a spus dânsul aşa: că şcoala merge prost din cauza părinţilor, pe care nu-i interesează calitatea actului didactic (şi care nu pot fi responsabilizaţi decât ducând mâna la buzunar) şi a profesorilor, care – motivând salariul mic – nu-şi (mai) fac treaba. Nu e bine – cugetă ministrul – ca lumea să se aşteptete la calitate pe nimic (asta fiind o meteahnă comunistă) şi, dacă vrem calitate în învăţământ, ar trebui să ne obişnuim cu ideea unui nou impozit, că bugetul nostru, săracul, nu ajunge nici pe nevoi curente, ce să mai vorbim de “Societatea informaţională”. Acum, în ceea ce-l priveşte pe d-l Bostan, descoperim (pe site-ul Guvernului) că – după ce-a scăpat de autoritatea părinţilor – a avut nenorocul unei şcoli de stat, gratuite şi unde calitatea învăţării lasă mult de dorit (după cum zice presa şi Procuratura): Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul”. Asta e: şcoală gratuită, părinţi absenţi (căci la vârsta la care urmează Academia se presupune că odraslele sunt pe picioarele lor), salarii mici (comparativ cu pensiile de generali şi indemnizaţiile din Agenţiile Naţionale), cursuri – vai! – copiate neîndemânatic (când se vor fi ţinut), drept care d-l Bostan, e de înţeles, o fi rămas cu traume estudiantine. Dar oare la Berlin, Haga şi Birmingham – pe unde de asemenea a trecut – o fi plătit din banii dânsului? Că – umblă vorba – acolo specializările costă mai mult de 100 de lei. Altminteri cum să ne explicăm că a devenit aşa capitalist feroce?!

Dar se cuvine să-l liniştim pe d-l ministru, căci în mod cert nu-şi mai aminteşte de vremea când era profesor de matematică (l-o fi nemulţumit salariul mic, căci repede de tot şi-a căutat altă meserie): părinţii nu sunt nici pe departe aşa de dezinteresaţi cum ni-i prezintă domnia sa. Dimpotrivă, majoritatea părinţilor din România dau, lunar, mai bine de 100 de lei pentru copiii lor. Numai că – dovadă a faptului că n-au deloc o mentalitate comunistă – nu înţeleg să-i dea statului (ca să ne facă “orizonturi de dezvoltare” a “Societăţii informaţionale”), ci direct în mână profesorului. Să ma ierte d-l Bostan, dar am vaga bănuială că şi dânsul, ca părinte responsabil, subvenţionează vreo doi profesori de limbi străine, poate unul de română, unul de matematică şi, cine ştie, chiar unul de biologie sau de chimie. Sigur că nu ne aşteptăm ca un ministru în exerciţiu să declare că are cheltuieli nefiscalizate, dar logica ne spune că un absolvent de specializări la Academia Naţională de Informaţii ştie că – în biata noastră ţărişoară – ce nu aduce statul, aduce omul; direct în plasă. Asta e, încă de pe vremea comunismului una din primele forme ale pieţei libere a fost cea a meditaţiilor. Departe de-a fi dispărut, e în plină ascensiune; ajunge să ne uităm la ştirile ce ne arată elevi sau părinţi în curtea liceelor, în preajma Evaluării Naţionale sau a Bacalaureatului. Majoritatea recunosc, candid şi în faţa camerelor de luat vederi, că “s-au pregătit în particular” şi că-n această pregătire îşi pun mai multe speranţe decât în orele de la clasă. Au fost tot felul de “iniţiative” ministeriale: să-şi declare profesorii meditaţiile, să le facă la şcoală, să… şi să…, dar – în cele din urmă – înţelepciunea populară a rămas ataşată vechii scheme: copilul se duce şi-i dă bănuţul în mână profesorului. Ar fi fost de aşteptat ca d-l ministru să se întrebe de ce, după un sfert de veac de societate liberă, “economie de piaţă funcţională” şi munţi de realizări ministeriale lucrurile se petrec tot ca”-n bezna anilor haini”. La atâtea comunicaţii câte are pe mână ministrul, bănuiesc că nu i-ar fi greu să răspundă: pur şi simplu oamenii preferă să înţeleagă între ei decât să mai bage şi statul în afacere. Şi asta e o dovadă de înţelepciune, căci, dacă ar da fiecare 100 de lei pentru şcoală, 97 s-ar duce pe la diverse alte ministere (inclusiv cel al “Societăţii informaţionale”) şi, la anul, ar apare comunicatorul-şef să ne explice că cu suta de lei comunistă (aia după care se jelea Păunescu) nu se face educaţie de calitate, poate încercăm cu 200…

De altminteri, deşi d-l Bostan a absolvit un curs de “Statalitate şi gândire de stat” la Universitatea Ovidius din Constanţa (să mai zică cineva că n-avem ofertă educaţională în România!), pare-se că dânsului nu i-a trecut prin minte şi ideea – totuşi, simplă – că banii aceştia, aşa puţini, pentru educaţie tot din impozite, plătite de noi toţi, vin. D-l ministru crede probabil că bugetul creşte de la sine, sub buna îngrijire a dânsului, şi când s-a copt bine, în loc să-l adune în conexiunile mirabile ale “Societăţii informaţionale”, trebuie să-l împartă unei armate de profesori mizeri ce nu-şi (mai) fac treaba. Ce le-ar comunica dânsul acestora? “Domnule, mergi acasă, dă-ţi demisia.” Că nu e de acord cu profesorii – după câţi va fi cunoscut la Academia Naţională de Informaţii – mai treacă-meargă, dar d-l Bostan, ministru în funcţie, nu e de acord nici cu “sistemul de salarizare existent în acest moment” în Educaţie, sistem girat, totuşi, de Guvernul din care şi dânsul face parte. Nu, nu vă fie frică, domnia sa nu-şi va demisia de-atâta indignare, căci om lucid fiind ştie bine că alternativă nu există, dat fiind că – aşa cum e el – şi bugetul ăsta mic riscă, de patru ori pe an, să se contracte. Aşadar, ce altceva mai poate fi făcut decât un nou impozit: “pentru copiii noştri”, sau “pentru viitorul nostru”, sau “pentru un învăţământ de calitate”. Care părinte n-ar duce mâna la pungă? Doar o face la fiecare serbare, la fiecare Crăciun, 8 martie, Ziua Copilului, cu ocazia Ultimului Clopoţel, etc. Ba şi când trebuit zugrăvit, tencuit, parchetat în şcoli (nu mai vorbim de bănci, dulapuri, calculatoare şi consumabile – astea intră direct la donaţii). Cine ştie, poate adulţii din România s-au obişnuit într-atât să “sponsorizeze” în mod mecanic şcolile, încât suta aceasta de lei le-ar aduce aminte că au, totuşi, şi o responsabilitate de părinţi.

Pe de altă parte, nu putem să nu fim surprinşi de o absenţă din declaraţiile d-lui Bostan: avem, în vorbele dânsului, elevi, părinţi şi profesori; dar lipseşte cu desăvârşire Ministerul Educaţiei (cu Comisiile şi Inspectoratele lui). Acestea n-au nici un rol în calitatea actului didactic? Păi atunci de ce să mai cheltuim bani – şi ce bani! – pe ele? Din bănuţul atât de drămuit al bugetului de ce ţinem o mie de comisii care se “acreditează”, “auditează” şi “evaluează” una pe alta? De ce-l lăsăm pe amărâtul de profesor – acela care (încă) îşi face treaba – la cheremul “formularelor”, “dosarelor” şi “portofoliilor” care nu-i aduc nimic în meseria lui, dar îi umplu zilele şi nopţile de aşa manieră că ajunge să se dezintereseze de orele de la şcoală? Nu e mai normal să renunţăm şi la acestea toate şi la “comisiile” ce transformă în compost această masă de hârtii? Făcutul de hârtii – cele mai multe dintre ele aiurea – se cheamă cumva performanţă? Dacă e aşa, atunci ar trebui să li se înmiască salariile celor din ministere şi să fie aruncaţi în şomaj toţi ceilalţi, pleava care parazitează admirabila şi indispensabila noastră birocraţie!

D-l Bostan acuză: ce comunism stupid să-i plăteşti pe dascăli la fel şi la grămadă! Vai, d-le ministru, cât vă înşelaţi; se poate spune orice – absolut orice – despre sistemul de educaţie din România, numai că arondaţii lui au acelaşi salariu nu. Nu aţi face o brumă de bine, pentru noi toţi, să-i cereţi colegului d-voastră, d-l Curaj, să facă publică lista câştigurilor – atenţie a tuturor câştigurilor (cu AGA-uri, cu “Academia Oamenilor de Ştiinţă”, cu moşteniri în fiecare an, cu indemnizaţii, sporuri de risc etc., etc.), nu a salariilor de bază! – din instituţia centrală a ministerului dânsului? Sau dintr-o Comisie Naţională (în acest caz să se adauge şi transportul – cu avionul, şi cazarea, şi “trataţia”). Ori dintr-o universitate – oricare ar fi ea (eu am o slăbiciune pentru Academia Naţională de Informaţii) – sau dintr-un Inspectorat (cu fauna lui de “metodişti”). S-ar vedea cu uşurinţă faptul că şcoala românească a lăsat, demult, în urmă egalitarismul. Din păcate, aşa cum bine ştie d-l ministru, diferenţierea aceasta are o mare problemă: ea e exponenţială pentru puţini şi tristă pentru mulţi. Numai că aici, date fiind posibilităţile bugetului nostru (mic şi mereu cu recesiunea la uşă), nu prea sunt multe de făcut. Dar, să zicem că până se rodează lucrurile, până ce “condiţiile o vor permite” şi învăţământul va deveni “atractiv”, puţini fac şi performanţă adevărată. Or fi tocmai cei bine plătiţi! De aceea ar fi util să vedem toţi – într-o deplină transparenţă democratică – actele de salarizare a “personalului superior” din educaţie, pe instituţii. Să ne uităm la nume şi să admirăm adevărata performanţă. Aşa, orbi şi ignoranţi cum suntem, nici măcar nu ne cunoaştem valorile! Înţeleg că la Academia Naţională de Informaţii d-l Bostan a avut o droaie de profesori – universitari, doctori, abilitaţi. Poate dânsul să ne spună care e venitul acestor domni şi care e raportul dintre acest venit şi salariul unui profesor debutant din mediul rural? Şi care e performanţa profesorilor d-lui ministru? Opera lor – poate ne-o indicaţi şi nouă (că unii chiar o caută!)? Sau faptul că au umplut toate guvernele – ce dovadă mai bună de imparţialitate românească?! – de miniştri? Unui profesor de ţară i se cere să-şi promoveze elevii la Evaluarea Naţională. Ce să i se ceară – în fişa postului – unuia de la Academia Naţională? Evident, câţi miniştri a făcut (în treacăt fie spus: intră în calcul şi năşia?). Abia aşa pot înţelege sfânta mânie ce s-a revărsat asupra Doamnelor Emilia Şercan, Sidonia Bogdan şi Melania Cincea care au cutezat a cere lucrări, cărţi, liste de nume şi de funcţii. Adică cum: dânsele pun la îndoială performanţa? Performanţa atestată şi confirmată de atâtea comisii? Acum, când se ajunge la noul CNATDCU şi, mai apoi, în justiţie (sau – ferească Dumnezeu! – la DNA), când presa musteşte de istorii ce depăşesc imaginaţia (şi care – vai! – se confirmă una după alta), acum, unde e performanţa? În prime-time-ul televiziunilor? Ce ne facem cu ea? Că – de bine, de rău, asta e: “interesul naţional”, “prezumţia de nevinovăţie”, apelul, recursul şi procedura – tot către oamenii aceştia merge bănuţul puţin al Ministerului Educaţiei şi nu către profesorii de ţară ce şi-au trimis elevii la licee bune. Ce putem noi spune? Căci faptul că nişte oameni cu grave probleme – morale şi profesionale – s-au cocoţat în vârful sistemului şi, de acolo, îşi împart patrimonial resursele lui nu e problema dascălului de la şcoala de cartier, ci a Parlamentului şi a Guvernului. Deoarece în Parlament şi in Guvern se stabilesc regulile în virtutea căruia cel vrednic e răsplătit, iar impostorul e pedepsit. Ne place sau nu, regulile aceastea se statutează în instituţiile fundamentale ale ţării, cele care – de altfel – garantează şi respectarea lor. Or nu cred că poate fi acuzat un profesor de ţară de lucrurile care se fac (sau nu se fac) în “Casa Ţării”. Dacă nu mă înşel eu, cei care se opun lustraţiei persoanelor cu probleme de credibilitate în obţinerea titlurilor universitare nu fac parte din săracii dascăli ce-şi degustă salariul ca pe un ajutor social. Ci sunt, în marea lor majoritate, oameni foarte bine retribuiţi, de la buget, după “performanţă”. Despre performanţa aceasta, drept criteriu al diferenţierii veniturilor, s-ar fi cuvenit să ne vorbească d-l ministru. Căci dacă vom trăi la nesfârşit într-o lume în care singura performanţă ce contează cu adevărat – şi în primul rând la venituri – este funcţia (şi mai ales cea în aparatul de stat), atunci judecata ministrului (a acestuia sau a altuia) nu e decât de-un dureros cinism. Orice om căţărat într-o funcţie ne poate reproşa suveran, nouă, tuturor celorlalţi – mulţi şi…, cum bine se ştie Măria Ta – că nu suntem performanţi, că nu facem nimic (ca dânsul), că ne-am lăsat pe tânjală şi că ne biruie oboseala ancestrală pe care-o descria Cioran. Ce să facem? Ne-am obişnuit şi noi cu ideea, atât de dragă celor celor din fruntea administraţiei, că, devreme ce te afli sus de tot, înseamnă că şi meriţi. Un stagiu în străinătate (pe banii Guvernului), un doctorat, un titlu universitar, un grad militar, unul diplomatic, pensie specială,… Iertaţi-mă, vă rog, pe când şi titlul ereditar? Şi libertatea de-a face dreptate după bunul vostru plac, nu umilinţa de-a fi “victimele” “republicii procurorilor”. Că doar le meritaţi! Altminteri cum aţi fi ajuns atât de sus?!

Încă ceva (ce nu se studiază la cursurile de “gândire statală”), pentru lămurirea d-lui Bostan: gratuitatea educaţiei nu e opera comuniştilor, ci una din ideile majore ale Modernităţii, născute în veacul Luminilor. În acel timp, gânditorii care au pus bazele lumii moderne au considerat că cetăţenia şi educaţia sunt solidare. La naştere, omul nu are decât potenţialul de a deveni un cetăţean onest şi dedicat, prin talentele lui, comunităţii; pentru a ajunge aşa ceva, trebuie să parcurgă deopotrivă un drum propriu – al formării – şi unul comun – al înscrierii în societate. Într-o lume care se deschide, educaţia familială nu mai e suficientă; şcoala are menirea de a-l facă pe copil conştient – în primul rând prin limbă, literatură şi istorie – de apartenenţa lui la marea familie a naţiei. Calitatea educaţiei e cea care determină (şi garantează) calitatea actului civic. Serviciul pe care îl face ţara copiilor, educându-i la standardele rigorii şi ale onestităţii e recuperat – cu asupra de măsură – când, ajunşi mari, aceşti copii, deveniţi adulţi, îşi vor sluji ţara cu cinste şi abnegaţie. Ţara nu “întreţine” un sistem falimentar, cu profesori dubioşi, ci investeşte în propria ei dezvoltare. Lucrul aceasta a fost clar în Europa Occidentală încă de acum 250 de ani. La noi sună, acum, ca o teribilă noutate! Noi vrem ce? Alte impozite? Parcă suntem campioni la acest capitol! “Meritocraţia” celor cu funcţii? Dac-o acceptăm, nu doar şcoala va fi vizată, ci însăşi cetăţenia, căci un alt d-n Bostan va veni şi ne va explica faptul că cei care nu au un venit lunar de minimum 2000 de euro nu sunt autentici cetăţeni, ci loaze întreţinute care, pentru bunăstarea tuturor celorlalţi, ar fi preferabil să fie “relocalizaţi” în afara teritoriului României. De ce să nu?! Aşa scăpăm şi de problema “asistaţilor”!

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro