„Domnul Maniu introduce un nou element pentru asigurarea „alegerilor libere”, și anume: revolverul”. Fraudarea alegerilor în România interbelică, în presa de atunci

Perioada cuprinsă între formarea României Mari și instaurarea regimului comunist reprezintă un capitol tumultuos din istoria țării, marcată de transformări politice majore. O epocă plină de tensiuni și contradicții, cu un sistem politic „dirijabil”, în continuă formare, în care campaniile electorale au inclus tehnici de manipulare dintre cele mai „ingenioase”: schimbarea legislației înainte de alegeri, redesenarea circumscripțiilor, mită și finanțări secrete, cenzură selectivă și controlul presei, intimidări, hărțuiri și violențe, inclusiv „morți votanți” și rescrierea proceselor verbale prin „potrivirea rezultatelor”. Toate, utilizate de partidele politice pentru a-și asigura succesul. Articolul de față explorează aceste tehnici așa cum au fost ele reflectate de presa vremii și în documente de arhivă.

Acest articol face parte dintr-o serie realizată prin utilizarea arhivei digitale Ziarele Arcanum, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.

Perioada interbelică românească este de multe ori privită cu nostalgie, având aura unei epoci de aur a democrației. Dacă te uiți însă mai atent, observi că realitatea din spatele urnelor dezvăluie o poveste mult mai complexă și mai puțin idilică. De la „votul universal” din 1919 până la marea fraudă comunistă din 1946, sistemul electoral românesc a fost un laborator al manipulării politice, perfecționat scrutin cu scrutin.

Contextul politic

După Marea Unire din 1918, România a cunoscut o extindere teritorială semnificativă. Noul context a născut provocări și a dat bătăi de cap Bucureștiului, sistemul politic autohton fiind nevoit să integreze regiuni cu tradiții juridice și administrative diferite. Socotelile de la Centru nu se potriveau mereu cu cele din noile teritorii anexate: Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat.

Principalele forțe politice ale vremii au fost: Partidul Național Liberal, reprezentând interesele burgheziei urbane și promotor al ideii „prin noi înșine”, Partidul Național Țărănesc, format, în 1926, prin fuziunea Partidului Țărănesc (Ion Mihalache) și a Partidului Național Român (Iuliu Maniu), Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu, Partidul Conservator, aflat în declin după război, și partidele cu ideologii naționaliste, antisemite și autoritariste, precum Liga Apărării Național-Creștine (A.C. Cuza) și, mai târziu, Garda de Fier (Corneliu Zelea Codreanu).

În acest peisaj politic, cu multe noutăți și destule provocări, manipularea electorală a devenit un instrument frecvent utilizat pentru obținerea și menținerea puterii.

Înainte însă de a le prezenta, să amintim că a exista și un fundal, un teren propice. Viața politicianului n-a fost ușoară nici înainte de Marele Război…

Lupta pentru „ciolănaș”

Într‐un articol din 1 noiembrie 2000, publicația Dosarele Istoriei scrie că uneori candidații erau puși în fața unor situații deosebite. De exemplu, trebuiau să meargă, însoțiți de câte un agent, la fiecare alegător (door2door i-am spune astăzi) ca să-l convingă să-i dea votul.

O astfel de vizită, din timpul campaniei electorale pentru alegerile din 1914, este evocată de Constantin Argetoianu în amintirile sale: 

„Toamna și primăvara, vizitele electorale mai mergeau, vara pe căldură și iarna mai ales, pe ger, erau un supliciu. Intrai într-o casă încălzită la 30 grade și în cea următoare erai primit într-o încăpere neîncălzită… Ce să mai spui de cafelele negre, de paharul amar de pelin, de diferitele «șerbeturi» ce se urmau fără nici o ordine, pe care nu le puteai refuza sub pedeapsă de pierdere a votului și care pedepseau stomacurile și intestinele neobișnuite cu asemenea amestecături!“.

Erau rare situațiile în care guvernul, organizator al alegerilor, nu le și câștiga. Lucrurile se complicau însă când un guvern căuta, cu sprijinul monarhului, să-și prelungească existența dincolo de limitele unei situații obiective, care-i impunea înlăturarea. Atunci se ajungea la abuzuri și tensiuni. Premierul conservator Titu Maiorescu amintește astfel, în Istoria contemporană a României, de decretul din 3 aprilie 1877, prin care a fost încălcată legea, scurtându-se termenul minimal al campaniei electorale. Maiorescu, evocând evenimentele electorale din deceniul al nouălea al secolului XIX, amintea și de „sângeroasele încăierări de stradă“.

Se practica apoi, „lucrătura“ individuală: alegătorului de încredere i se oferea o bancnotă ca preț al votului dirijat, iar alegătorului „de ocazie“ i se dădea doar o jumătate de „bumască“ – bancnotă de 20 sau de 100 de lei -, urmând ca după vot să i se înmâneze și cealaltă.

O altă metodă de manipulare a alegătorilor indeciși era așa-numita „suveică“, evocată de C. Bacalbașa, citat în articolul din Dosarele Istoriei: 

„Agenții partidului furau un plic ștampilat de la birou, îl umpleau cu buletinele candidaților guvernamentali și-l dădeau alegătorului suspect: acesta era obligat să aducă înapoi plicul pe care-l primea de la birou“. 

Când vota un alegător nesigur, era urmărit, și dacă votul său nu corespundea angajamentului se pomenea însemnat pe spate cu o cruce de tibișir (cretă, n.a.), ceea ce însemna că umblase cu „fofârliga“ și bătăușii îl luau în primire la ieșirea de la vot. 

Uneori, pedepsele sau conflictele dintre tabere erau atât de dure că se ajungea și la omor, cum s-a întâmplat cu un anume Mischiu, care a decedat în timpul unor asemenea altercații. Dus acasă, i s-a pus „vardist la poartă“ și apoi, în timpul nopții, a fost dus și îngropat „spre Giurgiu, la o moșie a candidatului, familia fiindu-i ținută acolo cu mâncare și băutură pe gratis“ până lucrurile s-au liniștit.

Despre bandele de bătăuși scria și Adevărul din 27 iunie 1902:

„Se știe că una din pacostele cari au falsificat regimul nostru reprezentativ a fost instituțiunea bătăușilor și a agenților electorali. Toate guvernele cari s’au succedat la cîrma ţărei, cum și partidele aflate în opozițiune, s’au folosit de bande de bătăuși și agenți electorali, întreținuți, fie din fondurile secrete, fie din fondurile cluburilor politice.

Cine nu-și aduce aminte de timpurile trecute cînd partidele politice își concentrau toate speranțele în căpeteniile de bande? […] Pe atunci luptele politice nu se mai dădeau pe terenul ideilor, ci cetele de bătăuși hotărau de soarta unei stăpîniri. Aceste bande terorizau pe alegători și fiecare cetățean se vedea nevoit să voteze după comanda bătăușilor dacă nu voia să-și vadă trupul pisăgit, copiii speriați, iar femeea dezonorată prin silnicie de către șefii bandelor de sălbateci.”

Printre șefii cei mai de seamă ai acestor găști sunt menționați: Manafu, Scofiță, Vână de bou, Falcă de măgar, Ionică Lungu — cumnat cu popa Tache din Dealul Spirei — Diaconescu Bărbosu, Gică Talianu, State Scorțeanu, Mitu Cârpă’n nas, Ilie Tabacu, Trancă Temelie și Jean de la Obor. 

Pentru întreținerea „credinței“ agenților și pentru obținerea voturilor cetățenilor se asigurau „ciolănașe” — „mai o zestrișoară pentru fete sau o slujbuliță pentru băieți” — care nu erau prea numeroase, lor adăugându-li-se numeroase „mizilicuri“ — posturi provizorii în administrație, mai putem citi în Dosarele Istoriei.

În fine, o altă personalitate citată de publicație este Vasile Lascăr: „Nu cred că e țară în lume unde să fie niște agenții electorali de forța agenților noștri polițienești. Au dus la perfecțiune arta de a rupe afișele adversarului, de a împărți buletine de vot pe la domiciliu, de a face procese-verbale de contravenientă alegătorilor pentru a-i forța să voteze cu guvernul, de a pregăti întruniri, de a controla pe alegători cum au votat, de a organiza manifestațiuni spontane“. 

El mai adăuga exemplul unui fost subcomisar care votase de 17 ori într-o zi și faptul că au fost „duși la vot“ morții, „înviați“ de agenții de poliție.

Așadar, existau tehnici de „seducție” a alegătorilor și înainte de Marele Război. Ele însă au fost diversificate și perfecționate în cele aproape trei decenii care au urmat.

Sistemul politic interbelic românesc funcționa după o regulă nescrisă: alegerile erau câștigate de cel care le organiza. Practica, instituită încă din perioada domniei lui Carol I, avea o ecuație simplă: regele numea un guvern care ulterior organiza alegerile pe care, aproape invariabil, le și câștiga. Prin diverse mijloace:

Folosirea oamenilor loiali

„Dați-mi prefecții și vă dau Parlamentul”, îndemna o zicere a șefului liberalilor, Ion I.C. Brătianu. Numirea strategică a prefecților loiali partidului la guvernare reprezenta prima și cea mai importantă mișcare. 

Ziarul „Universul” nota la alegerile din 1922: „Odată cu instalarea noului cabinet liberal, 71 din cei 76 de prefecți au fost înlocuiți în mai puțin de 48 de ore”. 

Prefecții controlau aparatul administrativ local și, implicit, organizarea votului. Sistemul a dus la alternanța artificială la putere între principalele partide, fiecare câștigând detașat când era la butoane. Metoda era completată de presiunile economice făcute asupra oamenilor de afaceri care susțineau opoziția și favorizarea celor apropiați guvernului.

Documente din arhivele Ministerului de Interne dezvăluie corespondența confidențială dintre liderii politici și prefecți. O circulară secretă trimisă de ministrul de interne liberal (1922) către prefecți: 

„Veți asigura prin toate mijloacele legalitatea alegerilor, având grijă ca elementele ostile guvernului să nu poată desfășura activități care ar putea tulbura bunul mers al procesului electoral.” 

Sau o telegramă cifrată către prefectul din Dolj: „Vă faceți personal responsabil de rezultatul din circumscripție. Luați toate măsurile necesare pentru a asigura ordinea și rezultatul așteptat.”

Într-un articol din 15 noiembrie 1928, Adevărul titra în articolul de deschidere al ziarului: 

„Instalarea noului guvern. Începerea campaniei electorale”. Și, mai departe: „Eri, la orele 12 a.m., s’a făcut la prefectura de Ilfov instalarea noului prefect, domnul dr. C. Deculescu. Domnul subsecretar de stat D. R. loaniţescu spune că a ținut personal să instaleze pe prefectul celui dintâi județ din țară, Ilfovul, pentru a sublinia încă o dată în fața țării atitudinea guvernului în chestiunea campaniei electorale.

Se va veghea ca libertatea alegerilor să fie o realitate. Știm că avem încrederea țării, dar chiar dacă am avea îndoială asupra reușitei, mai bine cădem cântând imnul libertății votului decât să aducem cea mai mică atingere crezului partidului. D-sa continuă aducând laude noului prefect, de care-i sigur că va ști să gospodărească cu spirit de dreptate și legalitate. Recomandă noului prefect să fie bun cu cei corecți, energic cu cei desordonați și fără milă cu cei incorecți, pentru că activitatea d-sale să însemne cu adevărat o eră nouă în acest mare, dar de zece ani oropsit județ. Știrea este completată cu informări entuziaste despre alte numiri de prefecți.

Manipularea legislației electorale

Partidele care ajungeau la putere modificau frecvent legislația electorală în favoarea lor. Prima electorală (introducerea unui bonus de mandate pentru partidul care obținea cel mai mare scor, peste un anumit prag), modificarea criteriilor de eligibilitate pentru a exclude anumite categorii de alegători ostili și „gerrymanderingul românesc”, adică redesenarea circumscripțiilor electorale pentru a favoriza anumite partide sunt câteva dintre măsuri.

Reîmpărțirea circumscripțiilor electorale înaintea alegerilor reprezenta un soi de știință exactă pentru guvernele interbelice. Guvernul Averescu a redus numărul de circumscripții din Transilvania (unde avea puțină susținere) și a mărit numărul celor din Moldova. 

„Legea administrativă din 1926, promovată de liberali, a redesenat harta electorală pentru a dilua zonele cu susținere tradițională pentru Partidul Național din Transilvania. Harta electorală din timpul dictaturii regale (1938) a fost restructurată pentru a diminua importanța centrelor urbane cu tradiție democratică. Un studiu al geografului Vintilă Mihăilescu din 1939 arăta că „circumscripțiile favorabile guvernelor au avut în medie cu 22% mai puțini alegători decât circumscripțiile tradițional ostile.”

Violențe și acțiuni de intimidare

O altă pârghie esențială de influențare a alegerilor era utilizarea jandarmilor și a poliției pentru intimidarea alegătorilor opoziției, în special la sate. În 1920, în timpul guvernării Averescu, jandarmii au împiedicat accesul țăranilor simpatizanți ai Partidului Țărănesc la secțiile de votare din cca. 200 de localități. De asemenea, Constantin Argetoianu notează în memoriile sale: „În județul Teleorman, delegații opoziției au fost ținuți în beciul prefecturii până s-a închis votarea, sub pretextul verificării documentelor.” 

Erau chemate în „lupta electorală” și temutele grupuri de „bătăuși electorali”, brigăzile mobile sau grupuri paramilitare. La alegerile din 1927, Adevărul scria: 

„La secția de votare din Calafat, trei camioane cu bătăuși îmbrăcați în haine țărănești au coborât la ora 10 și au provocat un scandal care a dus la suspendarea temporară a votării, timp în care urna a fost înlocuită.” Notorii sunt și violențele organizate în 1926 de către Liga Apărării Național-Creștine a lui A.C. Cuza, care au dus în special la intimidarea alegătorilor evrei.

Ziarul liberalilor, Viitorul, din 7 decembrie 1928: „Alegerile libere și intrarea în legalitate atât de mult trâmbițate de guvernul d-lor Mihalache și Maniu, ascund cel mai neobrăzat șarlatanism politic pe care numai imoralitatea cârdășiei cu comuniștii îl poate explica. 

Rareori s’au pomenit mai nenumărate ilegalități, dizolvări de consilii comunale, scoateri sau permutări de funcționari, ațâțarea spiritelor împotriva ordinei de Stat, ca în cele patru săptămâni de când țara a trecut sub cârma actualului guvern. […] Toată drojdia satelor a fost răscolită și organizată în cete de bătăuși care împiedică orice propagandă liniștită, orice sfat și chibzuială a alegătorilor, orice cercetare a maselor din partea candidaților.

Dar violenţele nu s’au oprit aci. În unele județe, unde guvernul se teme de neizbândă, s’au organizat adevărate atacuri tâlhărești cu focuri de armă şi șiroaie de sânge. Procurorul din orașul Roman a luat cunoștință de atacarea a trei automobile cu candidați liberali şi rănirea gravă a celor care cutezaseră să-și viziteze alegătorii, în satele apropiate. Iată clar că d-l Maniu introduce un nou element pentru asigurarea „alegerilor libere”, și anume: revolverul.”

Potlogării electorale

Metodele de fraudare directă a procesului electoral erau frecvente, diverse și ingenioase: „furatul urnelor”, „turismul electoral” (votul multiplu), „votul în turmă” din zonele rurale, în care țăranii erau aduși în grup la secția de votare sub supravegherea autorităților, „votul morților” (la alegerile din 1927, opoziția acuza că au fost mobilizate alei întregi din cimitirul Bellu), „urnele cu fund dublu”, „creionul chimic” (buletine de vot completate cu un anumit tip de creion ce deveneau ilizibile după câteva ore), „potrivirea proceselor verbale”, adică modificarea rezultatelor după închiderea urnelor (în 1928, în 14 circumscripții din Moldova, rezultatele finale arătau cu peste 20% mai multe voturi pentru guvern față de rapoartele preliminare, iar în 1932, o anchetă parlamentară a descoperit că în Ilfov au fost „adăugate” 17.800 de voturi după închiderea urnelor). 

Un singur exemplu:

„În ședința secției a 5-a a Camerei, a venit dosarul alegerilor de deputat din jud. Iași. Domnul Panait Vizanti, deputat, a contestat alegerea, deoarece s’au comis cu acel prilej numeroase fraude electorale, cari a putut da un foarte mare număr de voturi listei brătieniste. Astfel, printre reclamațiunile aflătoare la dosar mulți alegători au fost dovediți că au votat în mai multe rânduri, cu nume fictive, pe care le avea în îndemână un delegat liberal” (Dimineața, 26 noiembrie 1919).

Alegătorul de cursă lungă

La toate acestea am mai putea adăuga corupția electorală (cumpărarea voturilor – o practică larg răspândită, mai ales la țară, apoi, oferirea de bunuri materiale sau băuturi alcoolice, promisiunea unor favoruri: scutiri de taxe, intervenții în justiție ș.a.), manipularea opiniei publice (discreditarea adversarilor, campanii de denigrare și calomniere, „zvonistica”, dezinformarea), controlul presei (subvenții din „fonduri discrete”, contracte de publicitate de stat, cenzură, hărțuire prin controale sanitare ori financiare și chiar publicații închise).

Toate aceste tehnici de manipulare electorală din perioada interbelică au dus la erodarea încrederii în democrație, instabilitate politică, facilitarea ascensiunii extremismului și o mai slabă rezistență la formele de autoritarism/totalitarism a societății românești.

Ultimele alegeri din perioada interbelică s-au desfășurat, în toamna lui 1946, cu trupele sovietice în țară, și au fost organizate de guvernul Petru Groza, dominat de comuniști. Este cel mai flagrant caz de fraudă electorală din istoria României. Deși toate estimările indicau o victorie clară a opoziției democratice (PNȚ-PNL), rezultatele oficiale au dat „o victorie zdrobitoare” a tovarășilor. S-au falsificat masiv procese verbale, liderii opoziției au fost arestați și duși la secție, iar în secțiile de votare s-au schimbat urne. Ca la Moscova.

Partea tristă e că pentru a frauda în așa hal alegerile, comuniștii români nici n-au trebuit să fie foarte creativi, aveau pildele trecutului recent. Iar cei care i-au urmat din decembrie 1989, erau din același aluat. Ce am putea învață noi de aici astăzi? Că democrația funcționează doar când ai și o cultură politică bazată pe respectarea regulilor jocului electoral.

Articol realizat cu sprijinul Digiteca Arcanum.