Managerul „Noaptea Muzeelor la Sate”: „Sunt oameni care nu traversează o stradă să vadă o casă memorială, ce pretenție să am de la oameni care vin de la oraș să le viziteze?”

Dragoș Neamu, managerul programului „Noaptea Muzeelor la Sate”, vorbește, într-un interviu pentru HotNews, despre relevanța patrimoniului, dar și despre importanța educării comunităților pentru a-și păstra colecțiile. Un fenomen tot mai întâlnit și în România ajută satele să-și păstreze identitatea: „Există foarte mulți tineri antreprenori care au venit din zona urbană și au început să investească în zona rurală, să-și deschidă propriile afaceri culturale, transformă șurele în hub-uri țărănești sau hub-uri gastronomice, transformă gospodăriile tradiționale prezervate în situ în spații de expunere a artei contemporane”, spune managerul.

• Azi, 6 septembrie, până la miezul nopții, Noaptea Muzeelor la Sate, ediția a treia, a deschis peste 140 de obiective culturale din 36 de județe, inclusiv două din Republica Moldova, și oferă publicului ocazia să descopere patrimoniul satelor. Publicul poate intra pe adresa proiectului – aici, își caută județul și face o călătorie la unul dintre obiectivele înscrise.
• KineDok se alătură Nopții Muzeelor la Sate, aducând un documentar creativ ce poate fi urmărit online și în 10 spații culturale din țară care por fi consultate aici.

– Ce înseamnă, concret, ecosistemele muzeale rurale vii cu care deschideți Noaptea Muzeelor la Sat, ediția a 3-a?
– Este practic o alianță strategică comunitară și locală, care adună la un loc artiști, etnografi, istorici, autorități locale,  nu doar oameni-resursă din punct de vedere cultural, ci și oameni cheie în comunitate care au o capacitate de a motiva pe anumite paliere de discuții comunitățile locale. 

Avem în prezent cinci ecosisteme active: în Țara Hațegului (Densuș–Peșteana), în Țara Făgărașului (Felmer–Șercaia), în Tulcea (Mila 23, cu muzeul Ivan Patzaichin, și Enisala), în Bihor (zona Băiței) și în Sălaj (zona Crasna–Marin). În fiecare din aceste ecosisteme ne propune  niște cursuri foarte prietenoase de studii muzeale, de muzeografie și muzeologie.

– Toate satele din România mă gândesc că au un patrimoniu local. De ce anumite zone sau anumite regiuni sunt mai slab reprezentate în proiectele de la sat? 
– Cred că totuși nu avem chiar în fiecare sat un obiectiv cu valoare de patrimoniu care ar putea să stârnească o atenție particulară. Nu putem ignora faptul că există niște dezechilibre la nivel geografic între diferite regiuni. Am ajuns la concluzia că din cele 146 de obiective care participă la eveniment, 60 dintre ele, aproape jumătate sau 40% sunt concentrate în doar șase județe, iar cel mai reprezentativ este județul Brașov cu 16 obiective, după care am Iașiul cu 11, Sibiul, Caraș-Severin cu 10 și Vrancea cu 7. 

Acolo unde există reprezentativitate mare există nu doar interesul particular al celor care dețin aceste obiective, dar există și interesul instituțiilor publice muzeale care au în subordine foarte multe case memoriale și muzee iar fără prezența lor, programul Nopții Muzeelor ar fi mai sărac și inconsistent.

– Cu ce probleme se confruntă colecționarii?
– Principala problemă semnalată de acești oameni este lipsa resursei umane care să fie angajată în activitatea curentă a acestor obiective Ei au probleme inclusiv, de exemplu, să-l țină cu ocazia Nopții Muzeului la sate, muzeul deschis până la miezul nopții Și pentru acest lucru își trebuie niște voluntari.  

– Cum pot generațiile viitoare să se raporteze la lumea satului astfel încât să-i păstreze identitatea, dar să contribuie și la dezvoltarea lui?
– Un fenomen care se întâmplă la nivel european și nu numai în ceea ce privește patrimoniul cultural și imaterial este reinterpretarea și evoluția acestuia într-un mod contemporan printr-un fel de încrucișare cu artele, cu fotografia antropologică, istoria artei. Există foarte mulți tineri antreprenori care au venit din zona urbană și au început să investească în zona rurală, să-și deschidă propriile afaceri culturale, transformă șurele în hub-uri țărănești sau hub-uri gastronomice, transformă gospodăriile tradiționale prezervate în situ în spații de expunere a artei contemporane, și cu ocazia asta se luptă teribil să păstreze și integritatea fizică a acestor gospodării pentru că există și această tendință de modificare a structurilor și arhitecturilor tradiționale de către noii proprietari sau cei care tind să achiziționeze aceste clădiri.

Acești antreprenori rezolvă două probleme:  esteticizează satele și le crește vitalitatea culturală și creează niște obișnuințe în interiorul lor în așa fel încât să le pună pe hartă și să vină oamenii să le viziteze. Iar de aici știi foarte bine care sunt și beneficiile economice numai cele sociale și culturale.  

– Cum primesc oamenii, sătenii, evenimentele astea care mișcă un pic liniștea aceea rurală cu care s-au obișnuit?
– Sunt și probleme de înțelegere din partea propriilor comunități locale a importanței acelor obiective pe care le dețin. Sunt interacțiuni uneori ciudate sau inconsistente între aparținători și propriile comunități. Sunt probleme de asumare din partea autorităților locale a acestor colecții reprezentative pentru propria lor imagine locală. Sunt probleme de înțelegere a valorii acestor obiective în interiorul comunității, adică sunt oameni care nu traversează o stradă să-și vadă o casă memorială sau să vadă o colecție îngrijită cu multă trudă, strădanii și resurse proprii de către un consătean atunci ce pretenție să mai am de la oameni care să vină din mediul urban să le viziteze?

Încercăm încet să propunem o serie de intervenții pentru sensibilizare teritorială exact în aceste decupaje geografice pentru că este evident că acest lucru este o nevoie, ne-au fost sesizate ca atare și oamenii văd în marca Nopții Muzeelor la Sate o marcă de la care ar putea să vină salvarea. 

– Vă opuneți modernității aduse la sat? 
– Modernitatea se exprimă, așa cum spuneam, prin refuncționalizarea acestor spații și transformarea lor. Până la urmă, ca să crești gradul de atractivitate al lor și al colecțiilor pentru a atrage noul public, care este publicul constituit din noile generații ce vin trebuie să te adresezi pe propriile lor mijloace și stiluri de învățare în care ei se simt confortabil. Adică nu mai poți să prezinți o casă tradițională numai prin forma sa, prin sine însăși.  Trebuie la un moment dat să găsești niște mijloace de a povesti despre casa respectivă utilizând și tehnologiile multimedia.

– E mai greu să aduci cultura la sat sau să aduci orașul la sat?
– Mi-e mai greu să aduc investițiile la sat, decât cultura, pentru că cultura se manifestă teribil în toate formele. Pot da niște exemple: câți dintre voi știați că există fierării albastre, ferme de artă, case ale zânelor, hub-uri țărănești, există state pescărești reconstituite, există muzee ale boierilor venețieni, există case ale trovanților? Nu mai spun de culele acelea care sunt în Dolj, există Muzeul Fluierelor Lumii, și este numai la sat, nu găsești la oraș așa ceva. Este mult mai interesant, dintr-un anumit punct de vedere, conținutul cultural din spațiul rural decât cel din spațiul urban. Pe mine mă interesează investițiile în această lume a satului, pentru că sunt foarte multe zone unde patrimoniul se pierde

– Cum vedeți dvs. folosirea patrimoniului rural ca vehicul pentru mesaje identitare? 
– Mulți folosesc această tradiție, manifestată inclusiv în cheie culturală, pentru a genera un anumit tip de capital politic sau personal în funcție de statutul respectivei persoane, dacă este un politician, lucru care mie îmi repugnă și încerc să le evit pe cât posibil.

Patrimoniul etnografic, patrimoniul cultural rural se află la intersecția cu mai multe arte și în care etnografia e o valoare transversală, care le contaminează pe toate celelalte. Adică, pentru mine, Noaptea Muzeelor la Sate poate să fie un foarte bun pretext de a redefini ideea de identitate culturală provenită din contribuția creativității rurale. 

– În câți ani ar trebui să nu mai vedem îi pe manechine de plastic și covoare tradiționale așezate de-a valma, nu?
– Ar trebui să nu mai vedem ii pe manechine de plastic, ar trebui să vedem ii pe anumite module, pe anumite decoruri scenografice care să le pună mult mai bine în valoare decât se întâmplă acum. Ar trebui să nu mai vedem toate obiectele astea colectate de către fiecare dintre colecționari, cumva fuse de-a valma, necontextualizate și prezentate ca un depozit cu de toate. Lucrul ăsta trebuie cumva schimbat pentru că mulți oameni din mediul urban au devenit mult mai sofisticați, au fost expuși la anumite tipuri de muzee, au călătorit foarte mult și au alte așteptări și înțeleg acum o expoziție din alte perspective, iar aici trebuie lucrurile modificate. Principalul lucru pe care trebuie să îl facem este de fapt să îi ajutăm pe acești oameni să capete acea tip de expertiză care să-i ajute să-și găsească ei propriile soluții. Ei au nevoie de un anumit tip de educare profesională pe care noi am început să o facem. Iar un lucru important este ca multe dintre primăriile locale să preia în parteneriat public-privat sau chiar cu totul o parte din aceste colecții, pentru că sunt colecționari care doresc lucrul ăsta, fiind în capacitatea de a mai continua activitatea pe propriile lor resurse și pe propriul lor timp.  

– Iar unitățile administrativ-teritoriale nu îl iau acest patrimoniu din ce motive? 
– E o bună întrebare. Eu pot să intuiesc, dar prefer să nu fac speculații. Tocmai din acest punct ecosistemele astea de care îți povesteam au fost constituite pentru a afla aceste răspunsuri. Și o parte dintre ele le vom afla pentru că vom avea întâlniri concrete cu aceste autorități locale. De exemplu, spuneam că la Șercaia, în Brașov, este o astfel de situație în care primăria nu vrea să preia această colecție și vrem să  vedem de ce și în funcție de ce aflăm, să ne repliem în timp real și să le oferim contraargumentele și soluția pentru că acest lucru se întâmple cu adevărat. 

– Cât pierdem ca societate dacă dispare un patrimoniu neprotejat?
– În primul rând că l-am pierdut fizic, nu mai poate fi recuperat. Și am pierdut o parte din memoria istorică a noastră și o parte din identitatea noastră, aici am curaj să vorbesc despre identitate fără a fi anacronic. Ce mă doare pe mine cel mai tare este că dacă am face un experiment s-ar putea ca abia atunci membrii comunității care nu au vizitat-o niciodată să-și dea seama de ce au pierdut. Adică ai nevoie de situații și de acțiuni extreme pentru a conștientiza pierderea și cât de dureroasă este.