După ce a picotit la Wimbledon, Hugh Grant a fost expulzat din loja regală. Să-l aducem la noi, în România

Locul unde dacă te afli sub protecția ”șefului” poți să fii liniștit și să dormi este aici, la noi.

Imaginea de la Wimbledon care a făcut înconjurul lumii – Hugh Grant moțăind în spatele Reginei Camilla la meciul dintre Novak Djokovic și Flavio Cobolli, mi-a ridicat mingea la fileu în mod neașteptat. 

Aveam în cap o poveste cu Grant, dar nu exista niciun eveniment punctual de care să o leg – cel mai recent film al său, “Bridget Jones: Mad about the Boy” (“Bridget Jones: Topită după el”), fiind suficient de letargic cât să nu merite pomenit.

E amuzant că presa nu s-a hazardat să titreze că actorul a adormit. A scris că “ar fi adormit” (nu putea da informația neverificată), de parcă nu se vedea clar din postura corpului. Sau, poate, se aștepta la o farsă.

Un pui de somn și un haz la scară mare

Asta nu ar face decât să confirme că opinia publică îl vede pe Hugh Grant ca pe o persoană pusă pe șotii 24/24. Dacă e un excelent actor de comedie și are umor în interviuri, sigur e glumeț și în timpul liber. Un comedian adevărat are umor și când doarme, nu?

Ceea ce s-a dovedit, căci jumătate din opinia publică a râs la micro-somnul lui involuntar, de om în fața televizorului. Micro-somn, maxi-haz.

Influencerii, dar și BBC, au profitat de ocazie întrebându-și cititorii care au fost locurile cele mai ciudate unde i-a furat somnul.

 “E sexy și elegant chiar și când doarme”, a scris o fană pe X. Alții s-au amuzat pe rețelele sociale de ineditul situației: să picotești în ceafa reginei și în ochii unei lumi întregi e un moment demn de o comedie bună.

 “Sleep actually”

Dar au fost și voci care l-au acuzat pe actor că a tras “cel mai scump pui de somn din istoria omenirii”, în vreme ce “lumea a făcut coadă de la 3 dimineața” să intre la meci. 

Că a fost “nepoliticos” și “umilitor”.

 “Sleep actually”, a scris altcineva parafrazând titlul unuia dintre cele mai cunoscute filme ale sale, “Love Actually”.

Hugh Grant n-a dat încă nicio declarație post-eveniment (ce ar mai putea spune?), dar probabil și-a dat ochii peste cap la articolul unde un specialist în somnologie de la Universitatea din Loughborough a fost invitat să expună motivele pentru care adormim în public, precizând că e ceva normal la o vârstă înaintată.

Normal ar fi ca actorul să fie agasat de furtuna iscată fără voia lui. A adormit, și? Nu sunt subiecte mai importante?

Punem etichete

De fapt, momentul ne poate face să ne gândim nu doar la cât de greu e în acvariul celebrității, unde fiecare gest îți e disecat, dar și la cât de dispuși suntem să-i judecăm pe ceilalți fără să-i cunoaștem. 

La ușurința cu care le punem etichete unor oameni care trăiesc cu totul în afară, ca și cum etalarea lor în vitrină ne-ar da un drept asupra persoanei lor.

Asta poate duce la fani care-și hărțuiesc idolii până la ordine de restricție sau, în cazuri și mai extreme, la crimă (vezi asasinarea lui John Lennon de către un fan, nu de către un dușman).

În regim normal, faptul că ești cunoscut te obligă să te porți într-un anumit fel, respectuos ca un automaton cu cei care te-au împins în sus dar, de fapt, orice ai face poate fi înțeles greșit.

Obișnuim să spunem: “Lasă că nu le așa greu. Să nu se mai plângă”. Nu circulă aer prin perdeaua de sticlă dintre noi și ei. Iar când ei spun că celebritatea vine la pachet cu anularea vieții personale, putem empatiza cel mult cognitiv, dar n-avem de unde ști cum e să nu te poți duce să-ți iei o pâine fără să nu se uite toată lumea la tine. 

Robin Williams: “Fii bun cu ceilalți pentru că nu știi ce lupte duc”

Trebuie stomac pentru asta. Actorul american Michael Madsen, care a murit de curând la doar 67 de ani, povestea în interviuri despre cât de greu i-a fost să-și asume celebritatea și despre cât de mult i-a afectat viața personală – până la a-și pierde fiul, care s-a sinucis acum doi ani, și până la a-și pierde probabil, prin uzură, propria viață.

Unui alt actor dispărut prea repede, Robin Williams, i se atribuie cuvintele: “Fii bun cu ceilalți pentru că nu știi ce lupte duc”. De fapt, internetul i le atribuie și lui Platon, și lui Socrate, și teologului scoțian Ian Maclaren (1850-1907). 

Mai mult ca sigur că și altora le-a venit în minte – sau le vine acum, când celor care își expun viața personală pe Facebook li se lipește adesea o etichetă care nu e nici măcar cea pe care și-o lipesc singuri.

Toată lumea știe că Hugh Grant a jucat într-o comedie despre dialogul aproape imposibil dintre lumea reală și turnul de cleștar al celebrității. În “Notting Hill” (filmul din 1999 al lui Roger Michell), el interpreta un bărbat obișnuit, un librar din Londra, care se îndrăgostea de o vedetă americană de cinema (Julia Roberts) cunoscută întâmplător. În ciuda piedicilor, terminau filmul împreună, dar în viața reală astfel de happy end-uri nu durează.

Semnul că Hugh Grant e autentic

Față de alte superstaruri, Hugh Grant are o naturalețe și un umor care îl fac abordabil. Nu doar că te-ai împrieteni cu el dacă l-ai întâlni pe stradă, dar ai impresia că și el s-ar împrieteni cu tine. Interviurile lui TV sunt chiar mai amuzante decât comediile, dar și ele sunt parte din persoana, din imaginea pe care și-a creat-o. Sau pe care noi i-am creat-o.

Însă faptul că adormit în loja regală, unde trebuia să stea ca un animal împăiat, e poate semnul cel mai clar că e un autentic, iar asta ar trebui să ni-l facă și mai simpatic. Întâmplător, în cazul lui nu pare să existe o contradicție între om și imagine.

În preajma Crăciunului trecut, când am revăzut (ca atâta lume) “Love Actually”, mi-a venit o idee pentru un film – unul pe care mi-ar plăcea să-l văd și care cred că ar plăcea și altora. Am schițat un fel de sinopsis pe care, euforică, i l-am trimis lui Tudor Giurgiu, întrebându-l dacă l-ar interesa să producă. (Întâmplător, Giurgiu se afla chiar la Londra, unde avea niște proiecții cu “Libertate”.).

Mi-a scris după o vreme că a fost și el entuziasmat, dar l-a readus la sol gândul că o supervedetă de talia lui Grant ar fi imposibil de cooptat într-un film românesc, că onorariul ar fi mare și interesul lui cel mai probabil scăzut.

Nemaiavând vreo speranță, copiez mai jos schița comediei de succes care nu va exista niciodată. Ea poate contextualiza incidentul de la Wimbledon arătând că linia de demarcație dintre ce suntem și ce părem a fi e adesea înșelătoare. Că circulăm prin viață, milioane de aisberguri, cu etichetele pe care alții ni le pun în frunte. 

E de mirare că ne mai înțelegem om cu persoană.

Hugh Grant în România

Hugh Grant vine în România să ia Premiul pentru întreaga carieră la TIFF. Ajuns la Cluj, la o petrecere cu lume din industrie (multe cameo-uri), face cunoștință cu Andreea Grămoșteanu.  Actrița pare un pic ciudată și e într-o ușoară depresie pentru că, de la “Dogpoop Girl” n-a mai făcut niciun lungmetraj, și speranțele unei cariere în cinema se împrăștie cu fiecare an. 

Când dă mâna cu el, Andreea Grămoșteanu exclamă: “I’m your number one fan!”, iar Grant se întreabă cu voce tare din ce film o fi replica asta, parcă-i sună cunoscut.  Dar nu-și aduce aminte titlul.

Grămoșteanu se oferă să-i arate Castelul Bánffy, pentru că actorul are câteva ore înaintea ceremoniei de închidere a festivalului și, pentru că e grumpy, nu mai are chef de conferința de presă și anulează toate interviurile. De-abia când se urcă în mașină alături de Grămoșteanu, Grant își aduce aminte că replica “I’m your number one fan” e din filmul “Misery” (1990, regia Rob Reiner, ecranizare a romanului lui Stephen King), în care un scriitor celebru e sechestrat de o fană după ce aceasta îl salvează dintr-un accident auto.

Ce începuse ca o poveste filmată neorealist, într-un gen totuși nedecis, devine tot mai mult un thriller sau chiar horror pentru că spectatorul va vedea tot ce urmează prin ochii lui Grant, care e tot mai convins că Grămoșteanu e dusă cu capul și îi vrea răul. Grant începe să regrete că a ales să vină în țara lui Dracula. 

Filmul joacă pe convenția thriller/horror, dar e de fapt o comedie în care spectatorul care știe intriga din „Misery” așteaptă împreună cu Grant, cu nerabdare/anxietate, ca ceva horror să se întâmple – sau să se întâmple ca în „Misery”. 

Dar nu se întâmplă. 

Grămoșteanu îl sechestrează într-adevăr – deși nu știi dacă se cheamă sechestrare faptul că vrea să petreacă puțin timp cu o vedetă adevărată, sătulă fiind de industria de film din România. Ce mai vrea Grămoșteanu e și să o ajute să scrie scenariul unei comedii, pentru că a văzut din interviuri că Grant are mult umor. 

Și mai vrea și să-l aducă pe calea cea bună pentru că, mai nou, a dat-o pe thriller și horror, și a uitat de „menirea lui pe Pământ”, aceea de a face oamenii să râdă. 

Faptul că Grant leagă asta de personajul lui Kathy Bates din „Misery”, precum alte mici indicii parodice la filmul lui Rob Reiner îi sporesc îngrijorarea.

Scenariul pe care ei încep să îl scrie e, de fapt, oglinda a ce li se întâmplă – și aici ne putem juca cu oglinzile.

Acțiunea filmului se desfășoară pe durata unei zile. Începe cu Grant aterizând pe aeroportul din Cluj și se încheie cu el pe scena Teatrului Național primindu-și premiul, deci cu happy end. Filmul se joacă cu prezumția de realitate pe care ne-o dau cinemaul și media, dar Hugh Grant, personajul din film, nu e același cu Hugh Grant cel din realitate (realitatea din film).

În film, Grant e o vedetă fermecător de arogantă, care crede că totul i se cuvine – mai ales într-o țară din Est. De altfel, cum ajunge în România, i se pune pata și anulează întâlnirile cu presa, profitând de apariția lui Grămoșteanu ca să dea țeapă la toată lumea. 

Mă gândesc să construiesc o vedetă cu aere, care până la final se umanizează grație întâlnirii cu o actriță din România, pentru care statutul de star înseamnă altceva.

Tot pe muchie ar putea fi și idila dintre cei doi, dar nu ți-ai da seama până la final dacă nu e și asta o capcană.

Văd un film amuzant pentru un spectator fără pretenții, dar care unui spectator mai elitist să-i dea de mestecat prin schimbarea registrelor estetice, prin parodie sau prin punerea în abis a unor noțiuni ca imagine, adevăr, celebritate, comunicare.

Dar, în primul rând, filmul trebuie să fie foarte haios. 

V-ar fi plăcut să vedeți un astfel de film? Mie încă mi se pare fezabil și numai cu Hugh Grant. Răpitor, într-adevăr.

Eticheta de încheiere

Dar, dacă e adevărat că moțăitul i-a adus excluderea definitivă din loja regală, atunci cei care l-au exclus chiar n-au umor. Să-l invităm să doarmă în România, unde se doarme bine, mai ales în sistemul bugetar, asta ca să punem și noi etichete și să generalizăm nepermis. 

Spuneți după mine: “I am Hugh Grant!”