E vreo problemă cu voucherele Violetei Alexandru?

S-a dezlănţuit contra Violetei Alexandru industria mimării ofensei sociale, adică brigada de zgomote care profită de orice ocazie nu ca să discute raţional o problemă, ci doar să-şi semnalizeze ea bombastic virtutea şi tribalismul politic. Mai e un pas până s-o facă fascistă, şi cred că vine şi asta azi-mâine. Deşi ministra Alexandru pornise de la nişte evaluări şi date din teren de natură să stârnească îngrijorare când a zis ce-a zis, chestia cu păcănelele, nu lansase vreun manifest ideologic abstract.

În realitate, problemele tehnice şi principiale cu genul de alocaţie cum e cea pentru copii azi în România sunt generale, cunoscute şi dezbătute de când s-a inventat asistenţa socială de stat (câteva secole); este absurd să nu le discutăm şi noi. Una e universalismul, consfinţit la noi de o decizie stupidă a CCR, care dă fiecărui copil aceeaşi sumă de bani indiferent de starea socială a familiei. Asta e o politică pur şi simplu proastă şi ineficientă, nici măcar de stânga, ci doar pornită din lene administrativă (e cel mai simplu de aplicat), care prăpădeşte fără rost puţinele resurse adunate la buget.

Cealaltă întrebare este dacă să condiţionezi cumva alocaţia, ori de tipuri de cheltuieli (deci vouchere), ori de alte forme de comportament ale familiei copilului, care s-o “stimuleze” (adică s-o forţeze) să se comporte responsabil. Iarăşi, e atât de banală şi mainstream discuţia asta în social policy în ultimii 200 de ani încât te şi întrebi de unde atâta gâlceavă – dacă n-ai şti că majoritatea indignaţilor la comandă n-au habar de chestiile astea oricum, ci vor doar să fluture un steag şi să se bage în seamă.

Sunt pline manualele şi programele Băncii Mondiale de astfel de scheme de a condiţiona alocările sociale în interesul copilului. Cea mai cunoscută global e “bolsa familia”, promovată în Brazilia, surprise-surprise, de partidul comunist, nu de vreunul neofascist, prin care se virează banii doar pe bază de frecvenţă şcolară şi controale medicale periodice ale copilului. Schema e lăudată de toată lumea, experţi, politicieni şi presă, pentru că ar fi dat rezultate foarte bune pentru incluziunea socială şi reducerea sărăciei.

Vai, dar cum e posibil să vorbim de condiţionări, nu ofensăm săracii, nu-i considerăm iresponsabili? Nu, nu-i ofensăm deloc. Sau mai bine zis, nu-i considerăm mai iresponsabili decât pe cei mediu ori foarte înstăriţi, doar că în alte forme şi domenii, fiecare categorie în raport cu condiţiile în care trăieşte. Fiind ştiut şi demonstrat deja prin câteva Nobeluri că fiinţa umană în general manifestă în diverse situaţii abateri sistematice de la comportamentul optim, şi că are raţionalitate limitată (bounded rationality). Tocmai pentru asta s-au inventat politicile sociale care să “ghideze discret” (nudging) oamenii către deciziile optime, ori chiar să le impună obligaţii hard: vezi obligativitatea contribuţiei la pensie, sau răspunderea în faţa legii a părinţilor care nu-şi dau copii la şcoală. Păi ce facem noi aicea, stimaţi tovarăşi, ofensăm lumea cu obligaţii, considerăm cetăţenii iresponsabili?

Cel mai ironic în toată această poveste e că dezlănţuirea moralistă de care vorbeam vine cu precădere de la stânga, deşi istoric vorbind politicile sociale de tip obligativitate sunt prin definiţie apanajul stângii. Partidele socialiste şi comuniste în ultimul secol şi jumătate au fost prin excelenţă acelea care au militat pentru “îndrumarea” oamenilor către obiective sociale chiar împotriva voinţei lor, deoarece aceştia n-ar avea totdeauna capacitatea să-şi vadă propriul interes, ori ar fi posedaţi de “falsă conştiinţă”. Iar a ajuta cu precădere copiii săraci, nu a împrăştia bani în societate la toată lumea în mod egal, ar trebui să fie de asemenea un obiectiv de stânga, cel puţin în versiune fabianistă. Însă ce contează la noi consecvenţa, atunci când prioritatea e doar să arunci în adversar cu ouă, roşii, tigăi şi ce mai găseşti prin casă?

Toate astea arată însă ce butaforie de dezbatere avem în România, complet fără noimă, dominată de o brigadă de zgomote politizată interesată nu să ajungem la vreo concluzie pe o temă oarecare, ci doar să intimideze şi să elimine din spaţiul public pe oricine nu face parte din tribul corect al profesioniştilor resentimentului. Strategia e să exagerezi şi să manipulezi ce zic alţii ca să pară toţi nişte ticăloşi, să construieşti adversari de paie iar apoi să te indignezi gonflabil la propriile tale fantasmagorii, pe care le pui în cârca lor. Pe ei i-ai vopsit în culori stridente şi i-ai anihilat; iar tu îţi semnalizezi ritualic apartenenţa şi loialitatea doctrinară.

citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro