Economia invizibilă: Munca uriașă pe care nimeni n-o măsoară deși te pune la pământ de oboseală

În fiecare zi, milioane de oameni desfășoară activități fundamentale pentru funcționarea societății – cresc copii, îngrijesc părinți vârstnici, gătesc, curăță, administrează gospodăriile. Totuși, aceste activități sunt în mare parte invizibile din punctul de vedere al principalului indicator economic: Produsul Intern Brut. Această „economie invizibilă” ridică întrebări esențiale despre modul în care ne măsurăm bunăstarea și care sunt activitățile cu adevărat valoroase pentru societate.

PIB-ul: o măsură incompletă a realității economice

Produsul Intern Brut, cea mai utilizată măsură a producției economice, se bazează pe o premisă fundamentală: singura modalitate obiectivă de a decide cât de valoros este ceva pentru societate este să observăm prețul de piață al acelui lucru. Această viziune „capitalistă” presupune că, având în vedere diversitatea de preferințe umane, piața este singurul arbitru credibil al valorii.

Principiul de bază al PIB-ului este simplu: măsoară valoarea totală a bunurilor și serviciilor finale produse și tranzacționate legal într-o economie, într-o perioadă dată. Criteriul esențial este existența unei tranzacții economice măsurabile. Fără plată, nu există preț; fără preț, nu există înregistrare în PIB.

Această practică de a număra doar activitățile comercializate creează însă distorsiuni majore, făcând ca o mare parte din activitățile economice reale să fie invizibilă.

Ce rămâne în afara PIB-ului

În țările în curs de dezvoltare, o mare parte din producția agricolă nu este luată în considerare, deoarece mulți oameni din mediul rural consumă cel puțin o parte din ceea ce produc. Întrucât această proporție nu este tranzacționată pe piață, nu este inclusă în statisticile oficiale, scrie Ha-Joon Chang în „Edible Economics”.

În toate țările, indiferent de nivelul de dezvoltare, activitățile de îngrijire neremunerate desfășurate acasă sau în comunități nu sunt considerate parte a producției naționale: nașterea și creșterea copiilor, ajutorul educațional pentru copii, îngrijirea persoanelor în vârstă și a persoanelor cu dizabilități, gătitul, curățenia, spălatul rufelor și administrarea gospodăriei – ceea ce sociologul american Allison Daminger numește „muncă cognitivă”.

Impactul este considerabil. Aceste activități ar reprezenta 30-40% din PIB dacă ar fi evaluate la prețurile pieței, conform estimărilor din cartea scrisă de un jurnalist de la Financial Times,  „The Growth Delusion„. Studii ale OECD și ONU arată că munca neplătită în gospodărie ar valora 20-50% din PIB-ul „oficial” dacă ar fi contabilizată.

Paradoxul metodologic

Un simplu experiment de gândire ilustrează absurditatea sistemului actual. Dacă două mame își schimbă copiii și au grijă de copilul celeilalte, plătindu-și reciproc aceeași sumă pentru îngrijirea copiilor, PIB-ul va crește – deși suma totală alocată îngrijirii copiilor și calitatea acesteia rămân identice.

Acest paradox evidențiază o problemă mai profundă: dacă un părinte angajează o bonă sau o firmă de babysitting, serviciul intră în PIB (există plată, factură); dar dacă părintele are grijă singur de copil, aceeași activitate nu apare în statistici, pentru că nu există tranzacție monetară.

La nivel filosofic, ignorăm economic exact acele activități fără de care societatea umană – ca să nu mai vorbim de economie – nu poate exista.

De ce PIB-ul nu include munca de îngrijire

Există mai multe explicații tehnice pentru această excludere:

Dificultatea evaluării. Cum se stabilește prețul „corect” al grijii părintești? Ce tarif ar trebui aplicat pentru activități atât de diverse și personalizate?

Comparații internaționale. Ar fi dificil de comparat țări cu norme culturale și familiale fundamental diferite privind munca domestică.

Riscul dublei numărări. Dacă un părinte gătește, iar ingredientele au fost deja cumpărate (și deci incluse în PIB), includerea muncii ar putea dubla o parte din valoare.

Tradiția metodologică. Sistemul conturilor naționale (System of National Accounts) a fost creat pentru economii de piață, nu pentru activități domestice.

Totuși, aceste explicații tehnice nu elimină problema fundamentală: ignorăm contribuția economică reală a unei părți semnificative din activitatea umană.

Dimensiunea de gen a invizibilității economice

Consecințele acestei invizibilități nu sunt distribuite uniform. Având în vedere că marea majoritate a muncii de îngrijire neremunerate este efectuată de femei, necontabilizarea acesteia înseamnă o subevaluare semnificativă a contribuției femeilor la economie.

Această „invizibilitate” s-a înrădăcinat atât de profund în limbaj încât vorbim despre „mame care lucrează”, ca și cum mamele care stau acasă nu „muncesc”. Această terminologie întărește prejudecata conform căreia femeile nu fac nimic atunci când sunt acasă, deși în realitate volumul de muncă pentru îngrijire acasă este adesea mult mai mare decât cel pe care partenerii lor îl depun uneori pentru munca lor plătită.

Consecințe concrete

Subevaluarea muncii de îngrijire nu este doar o chestiune de recunoaștere simbolică. Ea are consecințe materiale profunde, generând inegalități economice pe termen lung.

Femeile tind să își asume roluri de îngrijire – de la nașterea și creșterea copiilor până la îngrijirea rudelor bolnave sau în vârstă – mai des decât bărbații, petrecând astfel mai puțin timp într-un loc de muncă plătit. Întrucât dreptul la pensie (dincolo de pensia de bază de stat) este legat de salariu și vechimea în muncă, femeile nu pot acumula la fel de multe drepturi la pensie ca bărbații.

Deși unele țări europene abordează parțial această problemă prin măsuri precum „creditele de îngrijire” pentru timpul petrecut cu îngrijirea copiilor și a vârstnicilor, compensarea este doar parțială. Rezultatul este că femeile care dedică timp muncii de îngrijire neplătite au șanse considerabil mai mari să ajungă în sărăcie la bătrânețe – o penalizare economică pentru activități esențiale societății.

Lecția pandemiei: lucrătorii esențiali și paradoxul salariilor

Pandemia de COVID-19 a oferit o demonstrație crudă și tragică a discrepanței dintre importanța reală a anumitor activități și valoarea pe care sistemul economic o acordă acestora.

În timpul crizei sanitare, multe țări și-au dat seama că există persoane fără a căror muncă însăși existența societății este imposibilă. Aceștia au fost desemnați „lucrători cheie” în Marea Britanie sau „angajați esențiali” în SUA, primind anumite „privilegii” cu privire la cumpărăturile de bază sau educația copiilor.

Categoria a inclus lucrători din domeniul îngrijirii plătite: profesii medicale (medici, asistente medicale, șoferi de ambulanță), îngrijirea copiilor, îngrijirea seniorilor, învățământ. De asemenea, a cuprins persoane a căror muncă este necesară pentru supraviețuirea și reînnoirea societății – „reproducerea socială”, în termeni tehnici: cei care produc alimente și alte articole esențiale, cei care le distribuie (lucrători din supermarketuri, curieri), lucrătorii din transportul public, cei care curăță și repară clădiri și infrastructură.

Paradoxul scos la iveală de pandemie este frapant: aproape toți acești lucrători „esențiali”, cu excepția medicilor de top, sunt prost plătiți. Cum este posibil ca activitățile declarate oficial ca fiind esențiale pentru supraviețuirea societății să fie remunerate printre cele mai slab?

Logica pieței versus necesitățile umane fundamentale

Explicația rezidă în funcționarea fundamentală a sistemului de piață. Prețul unui lucru este determinat de cât sunt dispuși oamenii să plătească pentru el, nu de câți oameni au nevoie de el. Oricât de esențial ar fi ceva pentru supraviețuire, dacă cei care au nevoie de el nu au banii necesari pentru a-l plăti, acest lucru nu contează pe piață.

Această logică conduce la o subevaluare masivă a bunurilor și serviciilor „esențiale” – alimente de bază, asistență medicală, educație, servicii de îngrijire. Simultan, sistemul furnizează produse și servicii de lux, oricât de neesențiale ar fi, atât timp cât există oameni dispuși să plătească pentru ele.

Rezultatul este situația absurdă în care, în mijlocul pandemiei, miliardarii s-au angajat într-o „cursă spațială”, în timp ce mulți membri ai personalului medical se îmbolnăveau pentru că nu aveau echipament individual de protecție adecvat, pacienții cu COVID-19 mureau din cauza lipsei de personal și echipamente medicale, iar rezidenții din căminele de bătrâni contractau virusul pentru că nu puteau primi îngrijire adecvată.

Alternative metodologice și noi abordări

Recunoașterea limitelor PIB-ului a generat propuneri de măsuri alternative sau complementare.

ONU și OECD propun de ani buni conturi satelitare pentru munca neplătită – un fel de „PIB extins” care să includă aceste activități fără a le integra direct în calculul principal al PIB-ului, evitând astfel problemele tehnice de dublă numărare.

Au fost dezvoltați și indicatori alternativi precum:

• GPI (Genuine Progress Indicator) – care ajustează PIB-ul pentru factori precum distribuția veniturilor, costurile poluării și valoarea muncii de îngrijire
• HDI extins – care include valoarea îngrijirii, voluntariatului și timpului liber

Aceste instrumente încearcă să ofere o imagine mai completă a bunăstării economice și sociale, dincolo de simpla măsurare a tranzacțiilor de piață.

Către o reconsiderare fundamentală

Am ajuns să considerăm prezența muncii de îngrijire neremunerate, efectuate în mare parte de femei, ca fiind de la sine înțeleasă, în ciuda faptului că economia și societatea noastră nu pot exista fără ea. Această prejudecată sexistă și practica însoțitoare a discriminării de gen, combinate cu modul în care piața evaluează lucrurile, au dus la o subevaluare semnificativă și a muncii de îngrijire plătite.

Combinarea acestor două aspecte înseamnă că, în cel mai bun caz, subestimăm grosolan și, în cel mai rău caz, ignorăm complet multe dintre cele mai esențiale activități umane, creând astfel o viziune total părtinitoare asupra a ceea ce este important pentru bunăstarea umană.

Pentru a corecta această situație, sunt necesare schimbări la trei niveluri: perspective, practici și instituții.

Schimbarea perspectivelor. Trebuie să recunoaștem natura esențială a muncii de îngrijire, atât plătită, cât și neplătită, pentru supraviețuirea și bunăstarea umană. Trebuie să încetăm să credem că valoarea unui lucru ar trebui determinată exclusiv de piață. De asemenea, trebuie să renunțăm la ideea că munca de îngrijire este prin definiție munca femeilor.

Schimbarea practicilor. Noile perspective trebuie traduse în realitate prin măsuri concrete: reducerea decalajului salarial între sexe, deschiderea mai mare către femei a profesiilor dominate tradițional de bărbați, combaterea discriminării rasiale (astfel încât munca de îngrijire prost plătită să nu devină singura opțiune pentru femeile din minoritățile etnice).

Îmbunătățirea condițiilor în sectoarele de îngrijire. Recunoașterea importanței muncii de îngrijire plătite trebuie susținută de condiții de muncă mai bune, salarii adecvate care să reflecte valoarea reală a acestor activități și protecție socială corespunzătoare.

Concluzie: redefinirea valorii economice

Economia invizibilă a îngrijirii reprezintă mai mult decât o problemă tehnică de măsurare statistică. Ea reflectă alegeri fundamentale despre ce valorizăm ca societate și cine beneficiază de recunoaștere economică și socială.

Faptul că PIB-ul – principalul nostru indicator de progres economic – ignoră sistematic activitățile care fac posibilă reproducerea vieții umane și funcționarea societății evidențiază o contradicție profundă în modul în care înțelegem prosperitatea. Măsurăm cu precizie tranzacțiile de pe piață, dar rămânem orbi la fundația pe care se construiește întreaga economie.

Soluțiile propuse – de la conturile satelitare la indicatori alternativi precum GPI – oferă instrumente tehnice pentru o imagine mai completă. Dar dincolo de metodologie, este nevoie de o schimbare de perspectivă: recunoașterea că valoarea economică nu se rezumă la preț de piață și că activitățile esențiale pentru supraviețuirea societății merită recunoaștere și remunerare adecvată, indiferent de capacitatea de plată a beneficiarilor.

Reconsiderarea muncii de îngrijire nu este doar o chestiune de justiție pentru femei, deși acest aspect este crucial. Este vorba despre construirea unui sistem economic care să reflecte realitatea interdependenței umane și să valorizeze activitățile care susțin viața, nu doar cele care generează profit pe piață. Până când nu vom recunoaște și nu vom valoriza adecvat munca care face posibilă însăși existența societății, vom opera cu o înțelegere fundamental incompletă a economiei și a bunăstării umane.