Eterna intrebare: traim ca sa muncim sau muncim ca sa traim?

In aprilie 2007, Raluca Stroescu. In martie 2010, Carmen Ramona Ciciu. Munca, munca, munca, iar finalul: am aflat cum s-a sfirsit. Ce intelegem din toata povestea asta? Ca munca in exces dauneaza grav, punct. Ca ar trebui pornita o dezbatere serioasa, nu o campanie de presa pentru cresterea audientelor gazetelor sau televiziunilor. Ca ar trebui schimbate niste mentalitati, atit a celor care muncesc, dar mai ales a celor care angajeaza.

Am trecut prin mai multe locuri de munca, am avut sefi care m-au enervat si sefi care au priceput niste lucruri esentiale. Ne plingem ca e criza, ca daca vrem locuri de munca, asta-i treaba, sa prestam!, se dau oameni afara si se cere mai mult de la cei care ramin. Putini insa sint cei care-si pun problema ca omul nu e o masina, vreun robot care pica abia cind i se termina bateriile ori cind cade curentul. Cum vad eu lucrurile?

Norma contractuala

Cind te duci sa te angajezi, de regula, iti negociezi niste conditii de munca. Din principiu, primul e programul: opt ore. In ceea ce ma priveste, prefer ca atunci cind am terminat programul sa plec acasa, nu sa mai pierd vremea la birou nefacind nimic. Si nu, nu-mi pasa de ce spune seful. Daca nu-i convine, n-are decit sa-si gaseasca pe altul. Asta se intimpla, de regula, in presa: “Pina nu pleaca tot ziarul in tipografie, nu pleaca nimeni acasa!“. O logica stupida, cita vreme pagina ta, de exemplu, e tiparita de la patru dupa-amiaza, iar acum e deja ora sapte si prima pagina va pleca in tipar la opt.

Citeste restul materialului si comenteaza pe blogul Subiectiv.