„Polarizarea a existat în România în diverse momente după 1989 şi a fost adesea alimentată de o serie de discursuri sau atitudini ale actorilor politici şi sociali sau de momente electorale (mai ales alegerile prezidenţiale). Cu toate acestea, în România şi nu numai, polarizarea nu mai este un fenomen prezent doar în campaniile şi momentele electorale, pentru că guvernările moderne au devenit guvernări orientate înspre următoarea campanie”, scrie, într-un text de opinie, jurnalista Ionela Gavril, specializată în Științe Politice.

În perioada recentă, în România, polarizarea poate fi reperată în jurul a două momente: în 2024-mai 2025, polarizarea din jurul alegerilor prezidenţiale; după mai 2025, perioada post-alegeri prezidenţiale, ca urmare a modului în care se conversează pe marginea măsurilor guvernamentale sau a lipsei oricărui dialog cu o opoziţie încadrată în categoria populismului radical.

Deși unii cercetători susţin ideea că un anumit nivel de diviziune poate fi indicat în societate, ca de exemplu pentru a creşte participarea politică, polarizarea rămâne un fenomen îngrijorător, ce poate afecta democraţiile, încrederea în instituţii sau se poate constitui în sprijin indirect pentru violența politică.

Grupuri care nu sunt dispuse să converseze în afara liniilor sau identităţilor partizane

În prezent, polarizarea din societatea românească nu este neapărat una ideologică (politică), grupată în jurul unor teme cu potenţial de clivaj (ex. avort, religie, minorităţi, politici economice etc), ci, la fel cum se observă dinamica şi în alte state, este o polarizare afectivă, concretizată şi alimentată, de exemplu, prin folosirea unor etichete simplificatoare şi generalizatoare.

Polarizarea afectivă, în creştere în democraţiile de pretutindeni,se referă la antipatia reciprocă dintre diferite grupuri sociale, care nu sunt dispuse să converseze în afara liniilor sau identităţilor partizane, această atitudine afectivă conducând la indisponibilitatea oricărui compromis cu persoane care au opinii politice diferite. Pe măsură ce polarizarea afectivă crește, alegătorii ajung să considere alte partide și cetățeni ca amenințări la adresa comunității politice. Şi aici este vorba, mai ales în unele democraţii europene (inclusiv România), despre atitudinile susţinătorilor partidelor non-populiste faţă de susţinătorii partidelor populiste de dreapta.

Există cercetători în ştiinţele politice care argumentează că grupările populiste cultivă un sentiment puternic de apartenenţă de grup intern și extern în rândul simpatizanţilor proprii şi că discursul lor antagonizant provoacă reacţii şi în rândul adversarilor populiștilor, încurajându-i să se considere un grup identitar separat care trebuie să se apere. Astfel, acest impact negativ al discursului populist se răspândește, transformând ambele părți, populiste și non-populiste, în poli reciproc antagonici. Asta nu înseamnă că populismul ar fi singura cauză a polarizării afective.

O altă posibilă cauză ar ţine de psihologia socială care susţine că indivizii îşi structurează atitudinile faţă de partide în termeni emoţionali, tribali, şi într-o mult mai mică măsură în termeni raţionali. De asemenea, explicaţiile clasice, constând în polarizarea ideologică și puterea identității partizane, se constituie în posibile cauze mai puternice decât populismul.

Identificarea polarizării sociale sau afective pentru a o reduce poate fi parte dacă nu dintr-o abordare preventivă, măcar dintr-una care să o atenueze, odată ce s-a produs. În acest proces preventiv sau de încercare de reducere a fenomenului, fiecare dintre noi, ca actori individuali, dar mai ales actorii colectivi (actorii politici, media, reţelele sociale etc) au un rol esenţial. Deși ar putea promova consensul, în unele cazuri şi contexte, aceşti actori colectivi aleg să intensifice conflictul pentru câștiguri financiare sau politice, adâncind și mai mult diviziunile sociale şi afective.

Polarizarea politică şi socială în România

Polarizarea este un fenomen vechi (vechile clivaje structurale), cele mai uzuale definţii referindu-se la polarizarea de tip politic, ca distanţa ideologică dintre partidele care se auto-proclamă ca fiind anti-sistem/anti-establishment. Astfel, cu cât distanţa ideologică dintre aceste partide este mai mare, cu atât polarizarea politică, dar şi societală este mai mare. Polarizarea politică este strâns legată de cea socială, aceasta din urmă fiind adesea alimentată din zona politicului.

Considerând România în context comparat, ţara noastră se situează pe locul 28 din 63, într-un index care măsoară polarizarea politică în 63 de ţări UE (+Balcanii de Vest, +Turcia, Ucraina etc), cu un scor al polarizării de circa 16,8 puncte pe o scală de la 1 la 50, pentru perioada 1996-2024.

Scorul este calculat plecând de la o definiţie a polarizării ca distanţă ideologică dintre partidele anti-sistem. Partidele anti-sistem ar fi acele partide care: se percep ca formaţiuni contracandidate ale partidelor care alcătuiesc establishmentul politic (1); afirmă că există o diviziune fundamentală între establishmentul politic și popor (ceea ce implică faptul că toate partidele establishment, fie ele la guvernare sau în opoziție, sunt considerate, în esență, la fel – (2) ); contestă status quo-ul în ceea ce privește principalele probleme de politică și probleme ale sistemului politic (3). De exemplu, pentru România, în 2016, a fost calculată distanţa dintre PRM şi USR, în timp ce în 2020, distanţa dintre PER/Partidul Verde vs AUR; pentru 2024 – distanţa dintre PER vs AUR/SOS/POT. Observăm că USR a fost scos din măsurătoare odată cu anul electoral 2020.

În acest tablou, polarizarea afectivă apare ca diferită de polarizarea de tip ideologic/politic, prin faptul că ea se creează în jurul excluziunii pe criterii de identitate partizană sau de grup şi mai puţin pe teme ideologice specifice.

Cum s-a împărțit România în campania pentru prezidenţiale

Campaniile electorale prezidenţiale sunt prin natura lor evenimente generatoare de polarizare. În România, în recenta campanie prezidenţială, linia de fractură principală a fost construită în jurul unor etichete precum „moderaţi vs extremişti” / „pro-europeni vs anti-europeni”. În plus, în social media mai ales au circulat, la adresa susţinătorilor partidelor populiste, etichete de genul „analfabetism electoral”, “diaspora needucată/muncitorească”, „lipsa de inteligenţă politică”, „extremişti” etc.

Pare că s-a aplicat în România ceea ce au constatat recent şi cercetători precum Braeden Davis, Jay Goodliffe, Kirk Hawkins în studiul „The Two-Way Effects of Populism on Affective Polarization” (2025): şi anume faptul că susţinătorii partidelor non-populiste au fost încurajaţi să se considere un grup identitar separat care a trebuit să se apere.

Şi au înţeles să se apere prin suita de etichete şi stereotipii amintite mai sus. Or, etichetele şi generalizările nu vor demonta niciodată convingeri, ci vor adânci apartenenţa la o tabără sau alta. Este un lucru întărit şi de teoria etichetării din sociologie, care a fost studiată în corelaţie directă cu o accentuare a fenomenului de polarizare afectivă.

Polarizarea din timpul campaniei recente nu a dispărut după alegeri, ci s-a accentuat, prin multiplicarea liniilor de clivaj. După alegeri au apărut, ca urmare a setului de măsuri guvernamentale, pe lângă etichetele de „extremişti”, „anti-europeni” etc şi alte antagonizări de tipul „bugetari vs angajaţi din economia reală”, „speciali vs angajaţi obişnuiţi”, „reformişti vs anti-reformişti” etc. În timp ce polarizarea din campanie pe marginea liniilor de fractură “euro-pean vs anti-european”, ”pro-europeni vs pro-ruşi” a trecut oarecum în plan secund, noi linii polarizante şi etichetări au apărut în jurul acestor teme economice şi sociale.

Cine influenţează polarizarea

Dar cine ce poate face pentru reducerea fenomenului polarizării? Dincolo de ce poate face fiecare individ în parte, prin controlarea discursului propriu vizavi de punctele de vedere politice opuse sau diferite, actorii sociali (ca de exemplu, actorii mediatici) şi politici sunt cei care pot contribui într-o măsură mai mare la atenuarea fenomenului sau, dimpotrivă, la adâncirea lui. 

Există studii care arată, de exemplu, cum un spaţiu mediatic partizan sau expunerea la canale media partizane conduce la efecte cu un grad mare de polarizare. În acest sens, în campania recentă pentru prezidenţiale, îndemnurile televiziunilor ca populaţia să voteze într-un anumit fel au indus, în rândul celor care au votat în sens contrar, sentimentul de indezirabilitate socială, care este strâns legat de polarizare. După alegeri, acest sentiment a fost mutat înspre alte categorii, prin folosirea de către media, dar şi în social media, a unor noi etichete precum „reformişti vs anti-reformişti”, “bugetari vs privaţi” etc.

În privinţa influenţei actorilor politici asupra fenomenului, imediat după alegeri, clasă politica în ansamblu părea să fie de acord că e nevoie de ceea ce se numeşte structurarea dezacordurilor, a conflictelor sau a liniilor de clivaj din societatea puternic polarizată, inclusiv în ceea ce priveşte găsirea unor punţi de dialog cu opoziţia actuală. Pentru că, de exemplu, unii dintre susţinătorii sau votanţii partidelor populiste din opoziţie nu sunt “pro-ruşi” sau “anti-europeni”, aşa cum sunt etichetaţi, ci au anumite revendicări care nu se regăsesc decât în oferta discursivă a acestor partide. Din acest punct de vedere, crearea unor modalităţi de dialog cu aceste segmente politice şi societale apare ca necesară.

Or, actorii politici, în special cei guvernamentali, au optat, după alegerile din mai 2025, pentru o izolare completă a opoziţiei, adâncind polarizarea. Iar acest aspect se reflectă în cercetările de piaţă care arată că opţiunea pentru variantele politice radical-populiste de la noi este în continuă creştere.

Era previzibil că o opoziţie radicală, complet izolată, în paralel cu o serie de măsuri ce afectează largi categorii de populaţie, va conduce la o creştere a polarizării politice, dar şi a celei afective, aşa cum a fost definită mai sus.

Cum reducem polarizarea

Responsabilitatea reducerii sau prevenirii polarizării implică un efort colectiv. Fiecare persoană poate evita, la nivel individual, diviziunile prin evitarea etichetelor, a generalizărilor, a glumelor pe motiv de opţiune politică, a discursului instigator la ură (mai ales pe reţelele sociale) etc.

Dar o responsabilitate crescută revine actorilor politici sau mediatici care au potenţialul de a influenţa într-o mai mare măsură acest fenomen al polarizării sociale, sub forma polarizării afective.

Concret, în România, o intenţie de structurare a dezacordurilor sau a aplicării „reflexivităţii” (ca trăsătură a medierii în democraţiile reprezentative, ce presupune o eventuală structurare şi favorizare a dezacordului putere-opoziţie [xi]), cel puţin până la acest moment, pare să vină dinspre preşedintele României. Poziţionările sale aparent ambigue sau moderate pe subiecte sensibile, precum şi episodul recent al medierii între partidele de guvernare, arată o disponibilitate de a merge pe ideea consensului şi de a structura clivaljele şi conflictul. Deocamdată doar în raport cu forţele politice guvernamentale. Pentru dezamorsare, este însă nevoie şi de punţi de comunicare cu opoziţia (şi, astfel, cu segmentele sale de electorat), poate în jurul acelor teme care pot genera un acorda.

Eforturile trebuie să vină însă şi din zona guvernamentală printr-o comunicare de tip incluziv, dar şi prin încercarea de creare a unui dialog cu opoziţia şi cu segmentele sale de votanţi.

Nu în ultimul rând, aşa cum media ca actor social semnificativ/relevant, poate contribui la adâncirea polarizării, prin rostogolirea unor etichete generalizatoare, tot la fel de bine poate contribui la atenuarea fenomenului diviziunilor societale, prin evitarea discursului polarizator la adresa unor categorii sau grupuri sociale şi politice. Dar şi prin crearea, de exemplu, a unor avertismente asupra acelor ştiri care au un conţinut cu potenţial polarizant, lucru care presupune ca media să conştientizeze într-o mai mare măsură fenomenul.

Acest articol a apărut inițial pe platforma Contributors.ro.