Eu cand vreau sa fluier, fluier… a plictiseala. Despre bolile filmului romanesc

Am vazut, aseara, “Eu cind vreau sa fluier, fluier“. Cert e ca am plecat rizind si, per total, mi-a placut mai mult decit Avatar, de exemplu. Isi merita rating-ul de 7,9 de pe IMDb. Regizorul Florin Serban a facut un experiment care i-a reusit peste poate. Actorii, detinutii, chiar si cele doua-trei piese muzicale, au creat un produs cinematografic foarte bine inchegat, care merita vazut, scrie Alex Mihaileanu pe blogul Subiectiv.

Doar ca… deh!, intotdeauna exista un “dar”. Nu stiu cum se face, dar toate filmele romanesti sufera de aceleasi boli cronice. Prima boala o poti pune pe seama bugetului redus, lipsei de bani si asa mai departe. Si ma refer aici la imaginea foarte proasta. Orice film de mina a tispea se filmeaza in 16:9, cit se poate de HD, doar romanii continua sa foloseasca rezolutie 4:3. N-o sa inteleg niciodata de ce trailerul pentru “Clash of the Titans” era pe alocuri atit de clar, incit aveai impresia ca te uiti la un 3D fara ochelari, in timp ce filmul romanesc se vedea… ei, bine, pixelat.

Cealalta boala – si asta e cea mai dureroasa – tine de conceptul artistic. Din dorinta de a face arta pina la Dumnezeu si-napoi, majoritatea regizorilor romani trag de timp la modul grosolan. De exemplu, “Eu cind vreau sa fluier, fluier” tine o ora si jumatate. Daca ar fi fost dupa mine, as fi taiat 45 de minute. Nu inteleg de ce trebuie sa ma uit cinci minute la fata actorului, la cum isi mesteca saliva. Da, e expresiv, da’ pot sa pricep prim-planul asta dupa primele cinci secunde.

Citeste continuarea si comenteaza peblogul Subiectiv.