Euromania integrarii: Parjol si arta prost vanduta

La Sacel, statiune montana cu potential, nimeni nu investeste un franc, pentru ca proprietatea nu e reglementata, iar localnicii isi rezolva problemele patrimoniale cu festila si cocteilul Molotov. La Tismana, maicutele manufactureaza covoare unicat, pe care le vand de cinci ori mai ieftin decat kitschurile din Bucuresti.

„Mai rau ca la 1907”

Sacel e o localitate ciudata, jumatate sat, jumatate statiune balneoclimaterica. Plasamentul e superb: o zona montana pe langa orasul Novaci. Locuitorii sunt pasnici si primitori. Cand nu dau foc. Pentru ca, din pacate, lupta pentru pamant la Sacel seamana cu aceea de la 1907.

Nici nu coborasem bine din masina redactiei cand o doamna cu ochi lacrimosi a aparut in fata noastra. Vazuse ecusonul cu „Presa” pe parbriz si simtea nevoia sa ne spuna ceva. Cu fereala, ne-a rugat sa trecem pe la ea pe acasa. De fapt, pe la ce ramasese din casa. Am ajuns pe un deal unde se mai distingeau ramasitele unui conac. In curte, ne asteptau reunite familiile Preda si Tarniceru.

Doamna Preda, cea care ne condusese, era ceva mai calma decat sora ei, care sughita de plans.

FOCUL. Doamnele Preda si Tarnoveanu sunt urmasele familiilor Poenaru si Sadoveanu, cele care au fondat Sacel-Bai. Una dintre ele locuieste la Bucuresti, cealalta, la Timisoara. Cum ar veni, se trag din mosierii locali. Vreme de mai multi ani, dupa 1990, au stat cuminti si s-au multumit sa stapaneasca vila familiei Sadoveanu, un conac cu noua camere construit prin 1927.

Dupa incercari timide de revendicare, dupa ce multa vreme nici macar nu li s-a dat acces la planurile cadastrale, o data cu presiunile europene privind restituirile proprietatilor nationalizate, femeile au prins curaj si au inceput sa se intereseze cum isi pot recupera cladirile, terenurile agricole si hectarele de padure nationalizate. Atat a trebuit.

Si-au atras antipatia localnicilor, care au reactionat cam ca in ianuarie 1990, cand, chiar si la Bucuresti, cuvantul „mosier” provoca o furie oarba. Cu doua zile inainte sa ajungem noi, pe la ora cinci de dimineata, niste binevoitori dadusera foc conacului. Fumul a fost observat de minerii dintr-un autobuz care incetinise pe drumul din fata conacului.

Era aproape 5 dimineata si, se pare, focul ardea deja de mai bine de o ora. Cei care pusesera flacara conacului o facusera metodic, aprinzand intai magaziile din spate, pline cu lemne. Dar au avut grija ca focul sa nu se extinda prea repede, probabil pentru a avea timp sa ajunga cat mai departe pana la aparitia autoritatilor.

PIROMANII SI VARDISTII. Dupa cum au spus unii localnici, pompierul din localitate a stat si s-a uitat zambind cum ardea casoiul, vreo doua ore. Cica i-ar fi fost frica sa intervina, fiindca se putea curenta, asa ca s-a uitat poetic la palele focului pana cand a aparut alt echipaj de pompieri, de la Novaci.

Paguba a fost estimata de proprietari la aproximativ 300.000 de euro, dar cel mai important lucru, urmasilor familiilor Plesoianu si Sadoveanu li s-a dat de inteles ca nu prea sunt doriti in localitate.

Pompierii au facut o investigatie si au tras concluzia ca focul a fost pus de o mana criminala. Adica proprietarii au acum o confirmare oficiala a ceea ce banuiau, dar Politia le-a spus ca nu poate face nici o investigatie. Pagubitii trebuie sa-si faca dreptate deschizand un proces impotriva… autorului necunoscut.

Nu radeti! „Mai rau ca la 1907”, plange cu ochii spre ruine Lucretia Tarniceru. „Aici am copilarit, aici au crescut si au trait mama si bunica noastra.” Casa era acum folosita ca loc de recreere in vacante de catre cele doua femei si familiile lor. De aceea investisera aici, numai in urma cu doi ani, facand reparatii cladirii.

Numai ca, in urma cu doua saptamani fata de ziua incendiului, ca urmare a solicitarilor repetate de reconstituire a drepturilor de mostenitori, Primaria a decis sa masoare terenurile din jurul conacului pentru a determina cu exactitate care sunt proprietatile femeilor.

Terenurile sunt folosite in momentul de fata de localnici, care, desi nu au acte de proprietate, nici nu credeau ca va mai veni o zi cand cineva sa-i intrebe de sanatate. Sau mai exact de pamanturi.

Iar mostenitorii mosierilor incep sa ne explice cum vine treaba cu terenurile, care, desi revendicate, se regasesc acum la anunturile de vanzare din ziare sau cum Primaria a preluat un teren de la OJT, cedat in urma cu 30 de ani printr-un protocol, dar fara acte de proprietate, si a construit o sala de sport…

TRADITII DE LUPTA. I-am lasat pe pagubiti sa priveasca la ce le mai ramasese din avere si am pornit spre Primarie. Aici, in mod ironic, la gazeta de perete erau afisate tocmai masurile care trebuie luate in caz de incendiu sau calamitate.

Primarul Danut Rentea, voios inca de dimineata, a inceput sa ne explice ca are mari probleme cu retrocedarile, a dat vina pe „crunta mostenire” a primarului trecut, a baiguit o chestie din care rezulta ca pompierul comunal si-a facut datoria…

Iar mostenitorii care tot acuza atat ca acte de proprietate nu au – se grabeste sa se pronunte primarul, desi el ar fi trebuit sa stie cel mai bine cum stau lucrurile – sau daca nu, sa astepte o decizie definitiva a unei instante.

Printre randuri, primarul ne-a marturisit insa care e miza terenurilor din Sacel: investitorii straini care isi tot arata curiozitatea, mai ales in urma „externalizarii” Centrului de recuperare si tratament din localitate (a bailor – n.r.), adica a vanzarii ei, deci atragerea turistilor, altii decat minerii.

Scoaterea bailor din cadrul Companiei Nationale a Lignitului Oltenia (CNLO) este o masura impusa de negocierile de aderare.

In conditiile in care centrul va deveni o societate pe actiuni fara circuit inchis (cum functioneaza acum), Sacel ar putea deveni cel mai important punct de atractie al judetului, deci cine are terenuri in localitate are si sansa de a scoate bani frumosi din afacere, si tot asa pana la incendieri.

Mergand pe ulita, am dat peste un mosulet cu care am intrat in vorba. Dupa o amusinare reciproca, batranelul, bine dispus, ne-a trantit-o: „He, he, taica, aici fusera multe focuri… oamenii e mai hotarati”. Ne-am interesat ce vrea sa spuna cu asta si am aflat ca si presedintele CAP-ului, de pe vremuri, a avut casa incendiata de trei ori.

In plus, in cazul unor incidente minore, cand oamenii se mai bat la crasma din diverse ratiuni, ranchiuna se traduce tot prin flacari. Paritatea e cam de o claie de fan arsa pentru un pumn in nas sau un grajd incendiat pentru o bataie mai serioasa si injuraturi de mama.

Fiindca sportul cu incendiatul e practicat de multi ani, oamenii s-au specializat, vorba mosului, a carui identitate o protejam ca nu cumva, Doamne fereste, sa ramana fara acoperis deasupra capului cu par sur: „Taica, astia facura scoala focului la profesionalili unde umblara. Ei pune iasca sa arde mocnit si ia autobuzu’ spre Targu Jiu. Cand iasa valvataia e deja departe, e acoperiti.

Poa’ sa vie si militia, si pompierii, ei a fost plecati, gura nu le pute. Cand e vorba de clai de fan sau grajduri, trag cu sageata, cu arcu’, dupa ce pusera la sageata varf din taciune, carbune aprins. Ia foc tot mai greu si nime’ nu ii afla”. Chiar daca stiu cine a aprins diverse focuri, oamenii din Sacel prefera sa nu toarne autoritatilor.

Razbunarile se petrec dupa regula „claie pentru claie”.

NAMOLU’ SFINTESTE LOCUL

Faptul ca ultima incendiere a avut loc tocmai la locuinta celor care revendica baza de tratament balnear si parte din cele mai bune terenuri pentru constructii are un sambure de logica. La Sacel se gaseste ceva foarte valoros: o varietate de namol ceva mai bun chiar decat cel de la Techirghiol.

Doar managementul prost de stat si atribuirea bailor de catre regimul comunist OJT-ului care apoi a vandut-o regiei lignitului au facut ca Sacelul sa astepte anul 2007 pentru a face si ceva bani din namol. Numai ca si Centrul (foto) care functioneaza acum in cadrul CNLO are probleme, ca proprietatile sunt revendicate, iar doleantele mostenitorilor trebuie rezolvate cat mai repede.

de TOMA ROMAN JR., DORU COBUZ

Un colt de rai

„O lume de inchipuiri, de basme.” Asa a numit Alexandru Vlahuta acest colt mic de natura, rupt parca de tot ceea ce inseamna retehnologizare si departe de monoindustrializarea care caracterizeaza judetul.

Undeva, ascunsa, la capatul unui drum ce serpuieste printre codrii seculari, se afla Manastirea Tismana. Ca un castel medieval cu bastioane la colturi. O lume linistita, calda si primitoare, departe de vuietul unui oras. Maicutele isi traiesc aici fiecare zi, fiecare ora dupa ritualul lor.

Fie ca isi fac rugaciunile, fie isi spala rufele sau gatesc, totul se incadreaza perfect in firescul acestui loc.

ISTORIE. La faima de care se bucura si in prezent Manastirea Tismana contribuie in mare parte si farmecul asezarii sale. Traditia spune chiar ca frumusetea imprejurimilor a fost hotaratoare in alegerea locului si ca Nicodim a cautat timp indelungat pe valea „raului cu apa vie” stanca Starminei cu cascada sa.

Frescele lui Dobromir din Targoviste reprezinta unul din rarele ansambluri de pictura pastrate din secolul al XVI-lea. Deteriorate prin ciocanire de zugravii repictarii, ele au fost reintregite dupa principiile restaurarii stiintifice moderne, in tonuri mai palide decat coloritul original. Zidurile manastirii au adunat in decurs de sase secole carti liturgice, argintarii si broderii.

Din nefericire, multe s-au pierdut in timpul deselor razboaie si bejenii. O parte din obiectele acestui tezaur se gaseste in colectia manastirii. Mai gasesti si azi aici acele covoare oltenesti renumite in intreaga Europa pentru modelele lor unice.

Maicutele le lucreaza iarna, „acum nu e vreme pentru ele, ca avem si noi un colt de gradina unde punem rosii si altele si trebuie sa-l lucram”, ne spune maicuta ghid. Covoarele sunt renumite in primul rand pentru faptul ca atat pe fata, cat si pe dos sunt doua modele diferite. Se lucreaza greu, de mana, si unele cer si mai multe luni ca sa fie gata.

Se vand la preturi de nimic (500.000-600.000 bucata), in timp ce kitschuri ce se cred a fi traditionale se vand in Bucuresti cu milioane bune de lei. La Manastirea Tismana se poate face si turism monahal. Maicutele ofera vizitatorilor si turistilor care aleg acest loc cazare si masa.

ALTE ATRACTII. In zona, turistii mai pot vizita manastirile Polovragi, Crasna, Lainici, Pestera Polovragi, Pestera Muierilor. Pe unul din site-urile de prezentare a localitatii Tismana, turistii sunt invitati la balciul de Sfanta Maria Mare din 15 august. Cu o seara inainte, in centrul Tismanei are loc un spectacol prezentat de Ansamblul profesionist Doina Gorjului din Targu-Jiu.

In ziua de 15 august, spectacolele se muta in Poiana Santamariei de langa Padurea Sarsori. O atractie turistica poate fi si padurea de castani seculari din Dealul Nereaz. Cel mai mare dintre ei are circumferinta de 8,57 m si varsta de aproximativ 700 de ani.

De unul singur – Agroturism in Gorj, pe Net

Daca dati o cautare pe Internet, ati putea gasi si niste pensiuni. Cum este aceea a lui Marcel Savu. Ambitios, omul sfideaza mersul intereselor locale si face o afacere din natura zonei.

Novaci a avut inainte de ’89 faima ciobanilor, unii dintre cei mai harnici si bogati din tara. Insa restituirile proprietatilor a facut ca oieritul sa nu se mai practice in zona la fel ca odinioara, pentru ca transhumanta nu mai este ingaduita de noii proprietari ai terenurilor. Oamenii si-au cautat un rost.

Si cum orasul este norocos de a avea in apartinere Ranca, o bucata de munte ca un rai – unde si-au facut vile tot felul de oameni ai vremii, unii fara acte, altii primind in concesiune de la Consiliul Judetean terenuri pe langa lege –, multi s-au gandit ca agroturismul ar fi o buna oportunitate.

N-a prea fost: sefii de la ANTREC s-au dovedit mult mai interesati de promovarea unui paradis asemanator, de partea cealalta a muntelui, Runcu, unde au ei proprietati.

AFACERE. Cei mai multi dintre localnicii care si-au amenajat casele pentru a primi turisti au renuntat la ganduri, dezamagiti, in ultimii doi ani, doar din cand in cand intrandu-le cineva in casa. Exceptie face un fost contabil de la Cooperativa Arta, Marcel Savu.

El a construit un adevarat microhotel, unde a amenajat cateva camere si acum pune flori in fata casei pentru a-i primi cum trebuie pe vizitatori. Si gandurile lui sunt tot mai ambitioase: desi prin spatele curtii trece Gilortul, el vrea sa amenajeze chiar si o piscina.

AMBITIE. Lasat de la Dumnezeu cu un picior nesanatos, omul nu are insa si caracterul handicapat. El isi primeste vizitatorii zambitor si ii imbie cu alimentele gatite de sotia sa si cu tuica si vin facute de el. Pensiunea a amenajat-o cu tot ce s-a putut mai bun, dovada ca turistii se imbie sa se si intoarca la nea’ Marcel.

Si pentru a fi sigur ca nu pierde nici un potential turist, omul a facut si o pagina de Internet, unde isi promoveaza afacerea de familie. (Doru Cobuz)

SPECIFIC

Marcel Savu stie ca dupa integrarea Romaniei vor creste sansele atragerii de turisti straini, clienti pretentiosi. Iar judetul nu este unul tocmai pregatit. Dar cum prea multe oportunitati de afaceri nu sunt in Gorj, pe langa minerit si activitatile conexe, omul isi pune speranta ca lucrurile se vor schimba.

Ela, fiica lui Marcel Savu, se specializeaza la Bucuresti in Turism si a facut o vizita in Italia, printr-un schimb de experienta, pentru a vedea cum se face acolo o astfel de afacere. Concluzia a fost aceea ca este necesara promovarea traditiilor locale. Familia Savu va amenaja o crama cu specific traditional pentru euroturisti, dar asteapta de la autoritati o completare a ofertei lor.

de ANDREEA TUDORICA, ANCA ALEXE