Evaporarea noimelor: Andrei Plesu despre “dictatura lui Basescu”

Sa spui ca Romania traieste intr-o dictatura, ca au disparut libertatile democratice, ca arbitrariul absolut domneste peste vietile oamenilor, ca statul de drept este distrus de catre cei alesi spre a-l apara, ca actualul guvern este cel mai jalnic din intreaga istorie a tarii (mai jalnic decat guvernul Chivu Stoica ori decat guvernul Dascalescu?), ca Traian Basescu este o combinatie de Hitler, Mussolini, Stalin, Ceausescu, Castro ori Lukasenko tine de o inflatie de hiperbole care anuleaza de fapt semnificatia termenilor cu care operam. A perora incontinent despre “cezarism” si “bonapartism” sfideaza evidentele si ne trimite catre gradul zero al necumpatarii conceptuale. Dreptul la normalitate, despre care scria N. Manolescu la inceputul anilor 90, inseamna tocmai acest respect pentru realitate si refuzul de a ne lasa atrasi pe panta nalucirilor, himerelor si fobiilor incontrolabile.

Scriu aceste randuri pe 5 martie, deci exact in ziua cand aniversam (da, aniversam, nu comemoram) moartea lui Stalin in 1953. Daca Stalin nu murea atunci, este foarte probabil ca ar fi urmat un pogrom (camuflat drept eliminare a “cosmopolitilor fara radacini”) in URSS si in “democratiile populare” (sa nu uitam “complotul halatelor albe” nascocit de dictator si de instrumentele sale din MGB-Ministerul Securitatii Statului). Lichidarea elitelor politice si intelectuale, distrugerea societatilor civile, atacurile impotriva clerului, ideologizarea frenetica, proiectele economice faraonice, ar fi fost duse la ultimele consecinte. Pentru cei care au cunoscut si/sau au studiat infernul concentrationar al dictaturilor fasciste si comuniste, a vorbi despre “dictatura lui Basescu” este o ineptie.

Daca aceste enormitati ar fi debitate doar de catre diversi analfabeti politic, ar fi trist, dar suportabil. Lucrurile intra intr-o zona dezolant-abisala atunci cand aceste aiureli sunt proclame urbi et orbi de catre persoane care aspira la statutul de intelectuali publici. Unii chiar sunt. Nu ma refer la domnii badeagadea si alti ciutaci, ci la unele figuri cunoscute ale vietii culturale. Nu au decat sa-l critice cat doresc pe Traian Basescu ori pe alt om politic, dar, ca si Andrei Plesu in articolul de saptamana aceasta din “Dilema Veche”, cred ca trebuie sa nu renuntam la proprietatea termenilor. Exista noime in gandire si vorbire, iar ele nu trebuie siluite numai pentru ca nu ne place un personaj sau altul. Imprecatiile si anatemele pot avea efecte de patarde propagandistice, dar analitic ele se subsumeaza categoriei vidului semantic. Filosofia politica ofera criterii precise pentru definirea unei dictaturi, a unei tiranii, a unei autocratii, a unui despotism oligarhic. Daca ne debarasam de aceste criterii, iesim din dialogul rational si intram pe teritoriul atat de incert al pulsiunilor emotionale si al aversiunilor nevrotice. Riscul, prin urmare, este sa aruncam totul in derizoriu, in persiflare, in bascau pseudo-doctrinar, in bagatelizare ieftina si in final in zona dispretului imoral, insolent si insensibil pentru victimele reale ale unor dictaturi reale. Iata mai jos fragmente din acest patrunzator articol cu simultana valoare de diagnostic si de avertisment.

Proprietatea termenilor

de Andrei Plesu

Dacă e să luăm în serios vorbele mai multor politicieni şi jurnalişti, s-ar zice că, după căderea comunismului, o nouă stafie bîntuie lumea românească: dictatura lui Traian Băsescu. Simt nevoia să reacţionez nu din amor pentru Cotroceni şi nu pentru a analiza, argumentat, această ipoteză. Cînd ai de-a face cu o prostie, e ridicol să mobilizezi muniţie de război. Ceea ce mă preocupă – ca să nu zic că mă deprimă – este iresponsabila manevrare a cuvintelor, delirul semantic şi istoric, lipsa de respect pentru proprietatea termenilor.

Cînd poţi să spui orice, de-a valma, fără altă acoperire în afara umorilor proprii, ajungi în situaţia să nu mai poţi spune nimic. Nimic care să poată fi luat în serios. Ca în snoava despre ţăranul care alarmează lumea strigînd, în glumă, că vine lupul, iar cînd vine de-adevăratelea, nu-l mai crede nimeni. Poţi avea o sumedenie de motivaţii, obiective sau subiective, pentru a intra în conflict politic, ideologic, economic sau psihologic cu Traian Băsescu. Realitatea oferă, ca să zicem aşa, material suficient pentru orice atac. Aşa stînd lucrurile, e de neînţeles de ce trebuie să faci recurs la o irealitate. Rezultatele vor fi, inevitabil, dezastruoase. Îmi pot imagina, rapid, patru asemenea rezultate:

1) Te faci vinovat de abuz lingvistic. A numi „dictatură“ situaţia din România de azi e a ignora sensul propriu al cuvîntului „dictatură“, sau a adăuga „democraţiei originale“ trufandaua unei „dictaturi originale“. (…)

Comenteaza pe Contributors.ro

2) Te faci vinovat de o grosolană rea-credinţă. Trebuie să fii ori otrăvit de furie, ori insuficient intelectualmente, ca să faci analogii de tipul Băsescu-Mubarak, Băsescu-Lukaşenko, Băsescu-Ceauşescu (cu specificarea că Ceauşescu era mai bun…), sau, delir suprem – la limita kitsch-ului – Băsescu-Hitler. Cînd asemenea comparaţii ies din gura cîte unui puber întîrziat, ajuns, prin accident, în avanscena politică, înţeleg. E o probă de ignoranţă cu privire la Mubarak, Lukaşenko şi Hitler, de inexperienţă cu privire la Ceauşescu şi de obrăznicie juvenilă. Dar cînd asociaţii de acest gen vin de la oameni în toată firea, te cruceşti. Te întrebi, inevitabil, dacă sînt simple forme de prostie, sau îndîrjiri paranoice, salturi sinucigaşe în afara realităţii.

3) Te comporţi jignitor faţă de victimele adevăratelor dictaturi. A folosi cuvîntul „dictatură“ cu o iresponsabilă nonşalanţă, a-l manevra electoral, a-l avea oricînd la îndemînă pentru orice înfruntare politică înseamnă a bagateliza un concept care, în alte ţări (Cuba, Coreea de Nord, Iran, Belarus etc.), are o consistenţă dramatică, cu efecte criminale. E degradant şi periculos să te joci cu astfel de cuvinte. E dezgustător să faci din conotaţiile sumbre ale dictaturii o „metaforă“, o flaşnetă de partid, o sperietoare pentru gloată.

4) Obţii, politic vorbind, efectul invers decît cel scontat. Din două, una: ori e adevărat ce spui („e dictatură!“), dar atunci e curios că, spunînd-o, nu eşti deja la puşcărie, ori nu e adevărat, şi atunci te califici ca mincinos şi demagog şi sfîrşeşti prin a-l victimiza pe presupusul „dictator“, ceea ce, pentru el, e rentabil. Nu trebuie să fii un fanatic al lui Traian Băsescu pentru a nu digera acuzaţii mai curînd suprarealiste. (…) . Am mai spus-o: Traian Băsescu trebuie să mulţumească pentru ultimul lui succes electoral mai ales celor care, de ani de zile, şi-au făcut o misiune din a-i ronţăi surtucul şi care, acum, în ceasul al doisprezecelea, invită poporul să apere „democraţia“ printr-o lovitură de stat. Actorilor politici din opoziţie le-aş da un sfat: dacă într-adevăr vreţi să „scăpaţi“ de Băsescu, opriţi-i pe proşti, pe isterici şi pe lichele să-l mai înjure. Lăsaţi loc liber pentru argumentul credibil, pentru critica inteligentă, articulată, de o calmă severitate.