Exercitiul uitat al compasiunii

Orice om sanatos nu poate simti, in fata avalansei de stiri si opinii docte despre cumplita tragedie care a lovit patru familii, atentie, patru nu una singura, altceva decat compasiune. O tristete nesfarsita in fata racelii de metal din ochii sticlosi ai corbilor din presa. Compasiune fata de cele trei familii care si-au pierdut soti, bunici, prieteni dragi, niste suflete. Compasiune fata de familia acestui nefericit, tata a doi copii, aflati cu totii la un pas de nenorocire.

Veti spune: compasiunea n-are ce cauta la ziaristi aflati in exercitiul functiunii. Nu aveti dreptate. Compasiunea, acest sentiment foarte uman care ne separa, intre altele, de fiare, ar trebui sa ne oblige la abordari decente. Cand tasneste spontan, pune in asteptare orice resentiment, amana putin dezlantuirea animalului din noi. A nu se confunda compasiunea cu iertarea repezita, compasiunea cu mila vulgara sau compasiunea cu indulgenta senila.

Compasiunea e o stare de perplexitate dureroasa, un imprumut temporar al suferintei celorlalti. Mai poate fi tipatul mut al neputintei de a-ti ajuta aproapele, al spaimei de conspiratia eterna a hazardului cu moartea, poate fi un fel de a-ti aminti – paralizat de angoase – de propria-ti viata amenintata de incertitudine.

Compasiunea selectiva sau indusa se manifesta mai urat decat indiferenta crasa. Putem accepta ignorarea suferintei, ca mijloc de igiena sufleteasca. Insuportabila este bisnita cu sentimente, traficul ordinar cu durere, nefericire si deznadejde, atatarea indignarii irationale, infierbantarea profitabila a viscerelor. Din acest comert ilicit cu nevroze se naste materia prima a urii.

Au murit trei oameni intr-un accident si asta e cumplit. Trei familii vizitate de moarte plus a patra la un pas de ea, marcata pe viata de mustrari si alte spaime nestiute de noi ceilalti. Exploatarea acestei tragedii la TV in scopuri pur comerciale se produce intr-un mod inspaimantor de brutal si cinic. Are ceva inuman, profund indecent si josnic, cu toata straduinta hoitarilor de a parea afectati sau intransigenti.

De ce sa chemi zgripturoaice afectate sa latre zgomotos cu alt scop decat speranta bolnavicioasa ca punctul de rating va urca vertiginos? De ce sa inviti nebuni misticoizi sa-si exhibe nedisimulata satisfactie ca „Dumnezeu vegheaza”? De ce sa propagi in spatiul public icnete din ficati, mici razbunari meschine, fiere varsata de suflete uscate? De ce sa faci parada de indiferenta ta fata de semenii tai? De ce va repeziti, voi, sa-l victimizati sau sa-l condamnati pe cel despre care nu stiti, de fapt, mare lucru? La ce va foloseste sa va racoriti matele cu scuipatul injuraturii? Ce relevanta are insistenta asupra pamfletelor sale televizate si asupra personajelor ridculizate, care astazi galgaie de o stranie, nestapaninta satisfactie?

Prea multi hoitari se adapa din apa de mort a televiziunilor. Nici un interes public nu justifica atata curiozitate morbida, nici o boala psihica nu poate explica placerea macabra de a scurma printre cadavre.

Atentie: orice poate fi pus in discutie in cazul Huidu, realizatorul TV suspectat ca a ucis trei oameni din cauza imprudentei sale la volan. Putem dezbate orice justifica un interes public major. Trebuie sa discutam despre vidul legislativ care permite cuiva care a suferit un accident grav la ski sa-si pastreze dreptul de a sofa. Ne putem intreba de ce medicul n-a solicitat interdictia de a conduce vehicule pe drumuri publice unui pacient aflat pana acum cateva luni in plin proces de recuperare (si daca acesta era un mod, cam nesabuit, ce-i drept, de a-si recupera increderea in sine?). Tragem alarma ca nesabuinta soferilor care pun in pericol viata unor familii intregi face ravagii pe sosele. Putem pune in discutie siguranta circulatiei rutiere in Romania etc, etc.

Dar o putem face rational si calm, cu multa retinere si prudenta. Pensionati racnetul furios si atotstiutor! Alocati spatii decente dezbaterii pe teme secundare si foarte comune, oricat ne-am stradui sa le facem importante si extraordinare. Alungati bocitoarele, vrajitoarele, nebunii si toparlanii din acest peisaj indoliat! Renuntati la tonul senzationalist si detaliul intim, lasati ceva mai mult spatiu institutiilor chemate sa fac lumina in acest caz tenebros. N-am auzit de vreun verdict final al anchetatorilor, doar sentinte pronuntate de particulari policalificati in pareristica.

Absenta compasiunii in fata unei tragedii atat de mari ne tranforma in carcase de carne descompusa. La fel cum monstruos arata compasiunea de parada, in spatele careia se lafaie o uriasa nepasare, verdictul incrancenat sau obsesia ratingului.

Compasiunea nu ne face nici slabi, nu ne va intuneca judecata, nu ne va opri sa cautam adevarul. Doar indurerati de durerea celorlalti aflam cat de puternici suntem, cat de limpede ne va fi gandirea si cat de greu vom fi gasit, vorbind despre moartea sau suferinta semenilor nostri, verbul potrivit.