Exorcism prin cunoastere: Despre teroare si rezistenta in Moldova sovietizata
Igor Caşu a scris o carte extrem de necesară, mai cu seamă acum, când memoria traumelor provocate de comunism începe să se evapore, iar martorii vremurilor totalitare se împuţinează de la un an la altul. Istoricul depune mărturie în cadrul unei indispensabile pedagogii a memoriei. El este convins că, în absenţa unui exorcism prin cunoaştere, spectrele trecutului vor continua să bântuie imaginarul colectiv, să-i ademenească pe naivi şi să-i înșele pe cei care nu-şi exercită suficient simţul critic: „Această carte este adresată de aceea mai mult generaţiei tinere decât nostalgicilor din generaţiile mai în vârstă. Tinerilor, în rândurile cărora asistăm astăzi, la 22 de ani de la colapsul URSS, la reproducerea nostalgiei faţă de regimul comunist sovietic, deşi majoritatea dintre tineri nu au avut experienţa de a trăi sub comunism sau erau prea mici ca să înţeleagă ceva“.
Teza principală, cu care sunt integral de acord, susţine continuitatea statului ideocratic-poliţist, a unui despotism pentru care orice licărire a simţului realităţii (spre a utiliza conceptul lui Isaiah Berlin) era o manifestare subversivă: „… represiunea politică nu a fost caracteristică doar perioadei staliniste, aşa cum cred încă foarte mulţi. Regimul sovietic a etichetat şi tratat drept crimă politică orice manifestare mai mult sau mai puţin deschisă împotriva sa şi mult după moartea lui Stalin“.
Există şi în România destui care, fie din cinism, fie din crasă ignoranţă, sunt gata să pună capăt unei încă prea timide confruntări cu trecutul. Acestora, Igor Caşu le dă o replică excelentă: „Dacă anumite categorii ale tineretului de azi vor cumva să se revină la ceea ce a fost înainte de 1989, să încerce mai întâi să răspundă la întrebările următoare. Ar accepta oare cineva să fie deportat în vagoane pentru vite împreună cu familia la zeci de mii de kilometri în Siberia, unde nu-i aşteaptă nimeni şi unde vor îndura frig, foame şi tot felul de umilinţe? Unde poate de fapt să nu mai ajungă, după un drum de 2-3 săptămâni în plină arşiţă de vară, fără apă şi hrană. Ar accepta o persoană sau alta să îndure foame pentru că aşa vrea statul sovietic, să-l omoare prin înfometare pentru că nu a manifestat dragoste neţărmurită faţă de «marele Stalin» şi cauza dictaturii proletariatului, de fapt a unei clici cinice de la conducere? Sau să fie de acord cu executarea imediată a părinţilor şi bunicilor pentru simplul fapt că aceştia deţineau câteva hectare de pământ pentru a-şi întreţine cinstit, prin muncă asiduă, familia? Sau să fie executate rude care au fost prin voia sorţii lideri de comunitate în perioada interbelică sau membri ai partidelor politice?“. Întrebările sunt cât se poate de pertinente şi invită la luciditate istorică şi decenţă etică. Ar putea fi puse şi celor care, în România ori aiurea, se obstinează să ne vorbească despre „dimensiunea pozitivă“ a comunismului: meciurile de fotbal, piloţii eroici, expediţiile geologice şi producţia de cocs pe cap de locuitor…
Cu alte cuvinte, amnezia deliberată duce la abolirea moralităţii publice. Negarea criminalităţii intrinseci a totalitarismelor, fascist şi comunist, ţine de ceea ce gânditorul român Andrei Pleşu a diagnosticat drept „obscenitatea publică“. O democraţie fără memorie este una lipsită de fundament, sortită să repete multe dintre erorile trecutului. Este surprinzător că acest lucru a fost înţeles în America Latină şi Africa de Sud, dar continuă să fie subiect de interminabile controverse în lumea postcomunistă.
Din prima clipă, regimul sovietic a fost unul ilegitim, ostil ideii de legalitate, visceral opus statului de drept, desconsiderat şi atacat drept un „moft burghez“. Impus cu forţa în ceea ce s-a numit RASSM (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească) în stânga Nistrului şi apoi Basarabia-RSSM, a urmărit copierea mecanică a modelului bolşevic: militarist, autoritar, vertical, ultracentralizat. Individul trebuia anihilat ca entitate autonomă. Ideologia era singura sursă de pseudolegitimitate. Iar această ideologie era echivalentă cu mereu redefinita „linie generală a partidului“, cu ale ei imprevizibile, ameţitoare zigzaguri. Igor Caşu este un cunoscător admirabil al literaturii despre religii politice şi totalitarism. Perspectiva sa este una liberal-democratică, de inspiraţie aroniană. Nu se lasă influenţat de acele mode care pun accentul pe o istoricitate impersonală, pe social în detrimentul politicului, ca şi cum cele două ar putea fi cumva separate. În Moldova sovietizată, politicul a dictat toate opțiunile sociale, economice, culturale. Dacă nu acceptăm acest fapt, neglijăm chiar natura sistemului. Iar politicul era el însuşi impregnat de ideologie.
Istoricul oferă un zguduitor tablou al unei represiuni obsesive. Prigonirea celor desemnaţi drept „inamici“ (obiectivi sau subiectivi) era înscrisă în codul genetic al regimurilor comuniste. Ca politolog interesat de cauzele, dinamica şi consecinţele Marii Terori staliniste, am aflat lucruri revelatoare despre modalităţile specifice ale sociocidului în RASSM. La fel, nu poţi citi fără să fii şocat paginile despre ororile din anii de după război.
Cine crede că moartea lui Stalin a transformat sistemul se înşală. Evident, a avut loc o „înmuiere“, prin comparaţie cu teroarea isterică din anii dictatorului absolut, dar instituţiile au rămas aceleaşi. Fascinantă mi se pare analiza perioadei marcată de Raportul Secret, reverberaţiile spre marginea imperiului ale seismului petrecut în centrul moscovit: „Anul 1956 este însă nu numai apogeul destalinizării, dar şi începutul unei restalinizări parţiale, odată ce regimul înţelege că criminalizarea perioadei staliniste şi a lui Stalin riscă să delegitimeze întreg sistemul comunist“.
Este exact ce se întâmpla la Bucureşti: nomenclatura intră în panică, se teme că întreg edificiul se poate nărui, se iau măsuri aspre pentru a preveni „haosul şi anarhia“. Sunt denunţate „stihia mic-burgheză“ şi „liberalismul putred“. Cazul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (patru cuvinte, patru minciuni, cum spunea Boris Souvarine despre URSS) luminează dinamica politică şi intelectuală din celelalte state ale „măreţei Uniuni“.
Poststalinismul în Moldova nu a însemnat de fapt decât o critică parţială a moştenirilor perioadei precedente. Cum ar fi putut fi altfel, când Leonid Brejnev însuşi fusese satrapul local în timpul represiunilor postbelice? În ultimul capitol al lucrării atât de importante, Igor Caşu respinge, cu argumente documentare imparabile, mitul unei liberalizări reale. Istoria pe care o propune Igor Caşu este una comprehensivă, totală, care refuză fragmentarizările reducţioniste. Evident că au existat momente de răscruce, fracturi, cezuri, dar ele nu au rezultat într-o soluţie de continuitate, deci într-o veritabilă discontinuitate în privinţa permanentei represiuni. Faptul că se evidenţiază persistenţa represiunii, după 1956, până la schimbările iniţiate de Mihail Gorbaciov (şi, chiar atunci, cu multe ezitări şi reculuri), reprezintă o schimbare de paradigmă interpretativă. Aici văd eu similitudinea dintre abordarea propusă de Igor Caşu şi aceea din Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România.
citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro