În documentarul „Fragments of Belonging”, disponibil pe HBO, regizoarea croată Tatjana Božić explorează, prin propria poveste, sentimentul de a nu aparține niciunui loc, experiența migrației, maternitatea și felul în care identitatea este modelată atât de societate, cât și de propriul trecut. Într-un interviu pentru publicul HotNews, cineasta vorbește deschis despre prejudecățile cu care se confruntă imigranții, nevoia de a-ți găsi locul în lume și împăcarea cu propriile rădăcini.
Avantaje și dezavantaje când te muți din estul Europei în vest: „Nimeni nu mă controlează, dar nici nimănui nu-i pasă”, spune Tatjana Božić, în dialogul cu HotNews.
„Nu este ca în Zagreb, unde bărbații vin cu unelte să-mi repare casa. Aici trebuie să plătesc pentru absolut tot”, mai explică ea diferențele dintre cele două arii culturale.
Tatjana Božić spune că este un „cetățean al Europei”, deși nu a stat în niciun loc îndeajuns de mult, încât să-l numească „acasă.” Originară din Croația, ea a trăit pe rând în Bosnia, Rusia, Londra și Zagreb, ca în cele din urmă să se stabilească în Amsterdam.
S-a căsătorit, a făcut un copil, a divorțat, iar în ultimii 15 ani petrecuți în Țările de Jos, tot nu a simțit că aparține. Fiul său adolescent, Waldemar, s-a integrat cu bine în societatea de aici și chiar îi este rușine de accentul slav al mamei sale, cât și de incapacitatea ei de a se comporta ca olandezii, recunoscuți pentru calmul, reținerea și pragmatismul lor social.
Cu o carieră de peste 25 de ani în cinematografie, recunoscută pentru stilul său personal, intim și ironic, regizoarea și-a propus să-și documenteze procesul de adaptare (sau lipsa lui), așa că a pornit într-o călătorie prin Europa, la tot felul de rude și prieteni care s-au stabilit aici. A descoperit cum unii au emigrat cu zeci de ani în urmă, dar nu și-au părăsit de fapt niciodată satele natale, în timp ce alții au rupt aproape complet rădăcinile cu locurile unde s-au născut. „Fragments of Belonging” a avut premiera la Festivalul de Film de la Sarajevo, este disponibil pe HBO, și explorează atât fenomenul migrației, cât și al traumelor transgeneraționale pe care le purtăm cu noi, chiar dacă nu suntem mereu conștienți de ele.
De la autoironie la introspecție: cum a devenit propria viață subiect de film
Din considerente financiare, dar și pentru că voia să-și facă prieteni noi, Tatjana și-a transformat casa într-un Airbnb. A început să închirieze o cameră din locuința ei din Amsterdam, a cunoscut tot felul de oameni interesanți și o idee i-a prins contur în minte. „M-am gândit că e atât de amuzant că o mamă care locuiește la marginea orașului încearcă să-și construiască o viață socială prin intermediul oaspeților pe care îi găzduiește”, spune ea pentru HotNews.
În încercarea de a găsi un unghi de abordare, a realizat că nu vrea să spună o poveste despre singurătate, ci despre cum nu-și găsește locul niciunde în lume. După 15 ani petrecuți în Olanda, regizoarea nu simțea că face parte din niciun grup, fie că e cel al cineaștilor de acolo, al vecinilor din cartier sau al comunității de străini din oraș. „Am aprofundat tot mai mult subiectul, până când am pus întrebarea: este vorba despre apartenența la un teritoriu sau despre ceva psihologic, ce porți în interiorul tău?”
Nu este primul documentar personal la care Božić a lucrat până acum. În 2014 a lansat „Happily Ever After”, documentarul ei de debut, intens aclamat în circuitul festivalurilor, unde și-a vizitat cinci foști iubiți din Moscova, Hamburg, Londra și Zagreb, pentru a înțelege de ce relațiile ei amoroase tot eșuează, dar și care sunt secretele unei legături de durată. Așa cum recunoaște pentru HotNews, la un moment dat a descoperit că-i place „dramedy”, un gen de film care îmbină comedia cu drama.
„Când făceam filme despre alte persoane, aveam un sentiment inconfortabil, ca și cum aș fi profitat într-un fel de ele, pentru că mi se confesau. Își împărtășeau poveștile cu mine, iar eu alegeam pur și simplu anumite părți, pentru a construi o poveste mai interesantă pentru filmul meu.
Când mi-a venit ideea de a face un film despre viața mea amoroasă, m-am gândit că va fi pur și simplu un film amuzant. Însă, atunci când eu am devenit subiect, am avut un sentiment de libertate. Dacă râd de mine însămi, nimeni nu are nimic împotrivă. Nu este greșit din punct de vedere etic să râzi de tine însuți. Dimpotrivă, cred că este foarte benefic să fii introspectiv și, de asemenea, puțin autoironic”, după cum descrie.
Însă, continuă, pe măsură ce lucra la film și încerca să-și spună adevărul, realiza cum acțiunea devenea foarte apăsătoare, și chiar neinteresantă, așa că a ales să includă mai multă autoanaliză și autoironie, pentru a face rezultatul final mai amuzant, și chiar mai profund.
„Am explorat această abordare într-un film, apoi într-un altul. Iar atunci când am terminat primul film, m-am gândit că nu voi mai face niciodată un alt film despre mine, pentru că este dificil. Dar a devenit foarte curând clar că acest film, „Fragments of Belonging”, este un fel de continuare a celui anterior. Și că același limbaj cinematografic are sens, aceeași atitudine, doar că eu eram mai în vârstă și aveam alte probleme în viață. Așa că lucrurile au venit cumva de la sine. Nu a trebuit să reinventăm roata.”
Între identitatea personală și felul în care societatea te privește
Scenă din filmul documentar
Odată cu munca la documentarul lansat în 2026, Tatjana a înțeles că sentimentul de apartenență nu este ceva ce trebuie să-i fie oferit de altcineva, ci și ceva ce trebuie să-și asume.
„Nu trebuie să aștept ca cineva să-mi spună: „Hei, ești un membru al societății” sau ceva de genul acesta. Eu aparțin acestui loc pur și simplu prin faptul că sunt mama unui tânăr olandez, că vorbesc olandeza, că plătesc impozite, că am o casă și așa mai departe. Spre finalul filmului, fiul meu zice: „Păi, de fapt, ție îți place să nu aparții niciunui loc. Asta face parte din felul tău de a fi.” Am învățat că poate ar trebui să-mi accept propria istorie și, poate, propriul destin. Să accept că aparțin tuturor acelor locuri în care am trăit și că asta face parte din identitatea mea.”
În același timp, pentru faptul că a locuit în multe țări, a ajuns să înțeleagă mult mai clar și aspecte diferite care țin de statutul de imigrant sau de modurile în care imigranții sunt percepuți în diferite locuri din lume.
„Lucrurile se schimbă foarte mult de la o țară la alta, dar și în interiorul aceleiași țări”, după cum zice. Spre exemplu, povestește cum a ajuns la Moscova, în 1986, când încă exista Uniunea Sovietică. Faptul că venea din ceea ce pe atunci era Iugoslavia o făcea o atracție pentru cei din jur. „Pentru ruși, pe atunci, eram cumva din Occident, știi? Și își doreau blugii mei, cravatele mele sau alte lucruri pe care le puteam cumpăra în Iugoslavia. Așadar, pe atunci, a fi străin era ceva de genul: „Wow, ce grozav!” Era o lume foarte ciudată, în care străinii aveau mult mai multe privilegii decât localnicii. De fapt, era destul de îngrozitor.”
Pe de altă parte, când s-a mutat ulterior în Londra, continuă, a simțit că devenise un cetățean de rangul al doilea. I se părea cum este privită altfel și că o persoană din Europa de Est era văzută mult mai rău decât un britanic sau un englez.
„Dintr-un anumit motiv, educația mea era considerată inferioară, deși beneficiasem de o educație foarte bună.” Apoi a ajuns în Croația, o țară nouă pentru ea, unde nu era deloc străină, dar unde era considerată străină, deși avea un mod puțin mai ciudat de a vorbi. Când a ajuns în Amsterdam, unde s-a mutat din dragoste, a simțit că aici și-a găsit casa și a fost primită foarte bine, până s-a mutat la periferie și a simțit că din nou a devenit un cetățean de rangul al doilea, pentru că divorțase și era mamă singură. „Faptul că ești mamă singură este deja considerat o problemă de către societate, iar dacă ești și mamă singură provenită dintr-un mediu de imigranți, atunci situația este considerată foarte problematică.”
Odată cu documentarul, a realizat și că viziunea ei este foarte personală și că există compatrioți de-ai ei care n-au deloc aceste senzații și care nu simt distincția dintre Europa de Est și cea de Vest, unde prima este privită inferior, ca și cum s-ar afla pe o treaptă mai joasă. „Ceea ce este, desigur, foarte discutabil”, după cum susține.
„Expat” sau „imigrant”: când banii stabilesc cum ești privit de societate
Tatjana Božić vorbește în documentar și despre cum termenul „expat” este folosit pentru persoanele înstărite și de succes, și termenul „imigrant” este folosit pentru persoanele mai sărace.
Ea explică cum, dintr-un anumit motiv, persoanele care lucrează pentru o mare corporație, pentru o companie mare, au locuința plătită, toate cheltuielile acoperite, salarii bune, cât și avantaje fiscale considerabile, cel puțin în Țările de Jos. Practic, așa cum subliniază, ei se află într-o situație mai bună decât localnicii, sunt numiți „expats” și sunt foarte plăcuți de cei din jur, chiar dacă influențează considerabil viața orașului. „De exemplu, ceea ce fac acești expați este să cumpere locuințe la prețuri foarte mari sau să le închirieze cu sume foarte mari. Astfel, prețurile cresc până la un nivel pe care localnicii nu și-l mai pot permite.”
În paralel există imigranții, adică oamenii care au venit într-un loc fără o dată de plecare stabilită, după cum precizează. „Așadar, eu sunt acum imigrantă și sunt integrată în societate, dar sunt puțin diferită. Sunt integrată, dar nu în totalitate. Nu sunt de-a lor. Acest lucru mă plasează într-o categorie diferită, mai problematică, deși nu am depins niciodată de societate pentru a-mi plăti facturile sau pentru a face ceva în locul meu.”
Regizoarea vorbește și despre categoria muncitorilor temporari, cei care trăiesc în condiții îngrozitoare, sunt văzuți ca cei care culeg cireșe, căpșuni sau roșii sau cei care îți construiesc baia și apoi pleacă, cât și de cea a solicitanților de azil, cei care nu sunt plăcuți de nimeni și sunt văzuți cu adevărat ca fiind problematici. „Oamenii nu sunt judecați în funcție de cum contribuie cu adevărat la societate, iar singurul criteriu după care sunt evaluați este reprezentat de bani.”
Maternitatea, sacrificiul și nevoia de a-ți lua viața în propriile mâini
„Fragments of Belonging” atinge și problema maternității. Spre exemplu, atunci când Waldemar, fiul ei, îi spunea că îi este rușine de accentul ei slav, Tatjana își apăra și mai mult rădăcinile est-europene, iar genul ăsta de reacții o făceau să-și iubească și mai mult originile. Acum, în vârstă de 18 ani, tânărul este mândru de mama lui și de tot ceea ce ea a realizat, însă nu-și pune problema de apartenență. „Dar nici eu nu eram preocupată de asta la 18 ani, când locuiam în Rusia și, nu știu, plănuiam să mă mut în altă parte. Întrebarea a apărut mai târziu.”
Regizoarea povestește cum a plecat dintr-o societate în care oamenii aveau mult mai grijă unii de alții, dar și se controlau reciproc, erau mai implicați unii în viețile altora și implicit și judecau mai mult sau își dădeau sfaturi (necerute) despre cum să-și trăiască viața.
În Vest, în Amsterdam, nu-i spune nimeni cum să trăiască și-i place asta, dar când a devenit mamă singură și s-a mutat la marginea orașului, a avut un gând: „Hei, nimeni nu mă controlează, dar nici nimănui nu-i pasă. Nu este ca în Zagreb, unde oamenii, unde bărbații vin cu unelte să-mi repare casa. Aici trebuie să plătesc pentru absolut tot, literalmente pentru tot. Pentru orice nu pot face singură, trebuie să plătesc. Pentru că nu-ți pui prietenii la treabă cu astfel de lucruri, fiindcă relațiile sunt diferite.”
Inițial, așa cum explică, și-a dorit să facă un film pentru toți copiii care au crescut fără părinți sau care au fost răniți, traumatizați ori abandonați, copii ai căror părinți au încercat să le ofere o viață mai bună, dar care, de fapt, i-au rănit și le-au provocat traume.
În același timp, continuă, și-a dorit să facă și un film pentru băiatul ei, care nu a avut astfel de traume, dar a avut o mamă diferită. „Mi-am dorit și asta pentru că am simțit că ar putea deveni o povară pentru el dacă ar crede că locuiesc în Amsterdam numai pentru el. Este prea greu pentru un copil să poarte povara de a crede că mama lui și-a sacrificat propria viață doar pentru el. Având în vedere că nu mai eram împreună cu tatăl lui, m-am simțit singură. Pentru o vreme, nu mi-a plăcut prea mult situația. Și m-am gândit: „Wow, dacă el va ajunge să creadă că este vina lui, că eu mă sacrific pentru el.” Asta ar fi complet greșit.”
Cu ajutorul filmului, a pus la vedere toate aceste gânduri și probleme, astfel încât să poată vorbi deschis despre ele dacă va fi cazul. Plus de asta, Božić se simte împăcată și realizează cum aparține atât Croației, cât și Amsterdamului. Ea alege să rămână în Olanda, chiar dacă o face pentru că fiul ei este aici. „Practic, este vorba despre a lua decizii și despre a-ți lua viața în propriile mâini.”
Muzica filmului semnată de un compozitor româno-olandez
Un alt aspect interesant al filmului este că are o coloana sonoră care poartă semnătura lui Alex Simu, compozitor româno-olandez premiat internațional.
„Am avut șansa în viața mea să lucrez cu un geniu, iar acesta este Alex”, spune regizoarea. Cei doi au lucrat împreună și la primul ei documentar și din start au avut o conexiune extraordinară, după cum o descrie. „Alex este eroul meu. Și sper că, dacă voi mai face vreodată un alt film în viața mea, să lucreze din nou cu mine. Cred că, prin muzica lui, prin acele melodii uneori puțin balcanice, a reușit să înțeleagă și nostalgia mea. Și nu vorbesc despre una după vremurile de odinioară, nu este dorința de a ne întoarce în Iugoslavia sau la socialism, ci este nostalgia copilăriei mele. El a înțeles acest lucru și a reușit să-l exprime prin muzică, folosind elemente specifice întregii regiuni din care provenim.”
În final, regizoarea punctează și cum „Fragments of Belonging” este o căutare de apartenență, dar sentimentul de a nu aparține unui loc este influențat și de modul în care ne percepem pe noi înșine, și nu doar de cum ne vede societatea în care alegem să trăim.
„Dacă oamenii din Occident mă consideră est-europeană, dar eu simt că am dreptul să aparțin acelui loc, atunci acest lucru nu mă deranjează. Dar dacă, în adâncul sufletului, simt că nu aparțin propriei mele familii, atunci voi purta mereu această durere cu mine. În viața mea, faptul că am ajuns să mă cunosc mai bine și că am avut mereu curajul să mă confrunt cu mine însămi, pentru a mă înțelege mai bine, pentru a-mi vindeca rănile și pentru a-mi înfrunta suferința, a fost o cale de ieșire din problemele mele, inclusiv din acest sentiment de a nu aparține niciunui loc”, încheie ea.
Abonează-te
Partea Bună
Descoperă povești despre oameni, inițiative și idei care aduc mai multă speranță în jurul nostru.
Abonează-te la Newsletter
Partea Bună
Descoperă povești despre oameni, inițiative și idei care aduc mai multă speranță în jurul nostru.
Felicitări! Te-ai abonat la „Partea Bună”.
Abonat
Confirmă abonarea pe e-mail.
Apasă pe linkul din email pentru a primi edițiile.
