Facultatea de Litere, viața mea în iubire și Piețe ale Universității

Simona, Carmen, Caius, Vasilescu, Papadima, Martin, Sorin Alexandrescu, Cărtărescu erau pentru mine niște nume învelite în vată de zahăr, cum sunt niște zei. Intrasem la Litere aproape de Revoluție. Intrasem la Litere îndrăgostit. Și iubita mea îmi povestea despre ei, despre Cenaclul de Luni. Nici ea nu le știa povestea în detaliu, dar auzise de ei, îi citise pe unii, mie îmi povestea. Doar mie, nu? Am întârziat vreo doi ani ca să intru la Litere, după un accident în Liceu, apoi, din cauza Armatei. Iubita mea intrase la Litere cu doi ani mai devreme. Ne iubeam în tăcere, fără nicio atingere, doar povestind. Ea mă iniția în Litere. Defect cum sunt, ca-ntotdeauna, ea m-a inițiat cum să-nvăț, cum să intru la Litere, cum să interpretez un text. Iubirea noastră nu m-a rătăcit. Facultatea de Litere a însemnat iubirea. A-nsemnat orbirea. Și niciodată n-am fost singur. Și am învățat la Litere cu dragostele mele. Și mereu am văzut lucrurile, cu dragoste, altfel.

Aseară, celebrând 160 de ani de Litere, la Biblioteca Centrală Universitară, uite-i pe scenă pe zeii mei.

Pe Mircea Martin nu l-am văzut zâmbind decât după 1989. Era dintre zeii interziși. Ore cu el am făcut după 1989. Nu-nțelegeam multe din teoriile lui, dar a fost cam așa: până și azi vreau să le înțeleg. Așa foame mi-a creat. Sorin Alexandrescu era și el aseară pe scenă. Avea cărțile interzise pe vremea iubirii mele. L-am citit după 1989. Mircea Martin și Sorin Alexandrescu erau în mințile noastre zei care aveau grijă de noi. Era sentimentul ăsta că, deși nu-i vezi, zeii au grijă de mințile noastre. Știu carte și noi trebuie să ținem hangul. Să fim în siajul lor. Ei au grijă de mințile noastre. Nu ne rătăcesc. avem încredere în ceea ce ne spun ei. Cum să-i verifici? Și ca ei au fost și alții. Uite-i pe câțiva: Nicolae Manolescu, Dan Grigorescu, Cezar Tabarcea, Liliana Ruxăndoiu, Mihai Marta, Victor Ciobanu.

Simona Popescu mi-a amintit de îndrăgostita lectură, de minunata lectură, de căutările de înțelesuri.

Da, într-un întuneric groaznic și definitiv, cum îl vedeam atunci. Ni se stingea lumina, eram în întuneric în case, la cămin. Eram studenți și mâncam ceapă cu pâine, morcoveam, sau fierbeam cartofi zinic. Eram îndrăgostiți de cărți, de profesori. De noi înșine. Vroiam să ne căutam sensuri ale noastre în niște litere. Ea îmi citea, eu îi citeam, împreună descifram la lumina lumânării. A doua zi aveam cu Martin, cu Cornea. Era freamăt, era nefoame. Întâlnirea cu profesorii aceștia era lumină. Nimic nu ne putea opri să citim. Eram împreună, nimic nu ne stătea în cale. Și era Martin, și era Cornea, și Victor Ciobanu, și Mihai Marta.

Caius Dobrescu, discret cum este, a tot ocolit momentul acela, pe care l-am bănuit în facultate.

Despre care auzisem. Împărțise manifeste, fusese anchetat împreună cu prietenii lui. Nu țin minte să mă fi gândit la asta, la anticomunism, ce-i ăla? Luasem lumea că așa e. Așa e, adică, cu frig, fără mâncare, multe cozi, cu Ceaușescu veșnic. Citeam? Da, citeam. Viața mea era cititul. Cititul ținea de frig, de foame. Știam de Caius, dar nu-mi venea să cred. era de zona fantasticului. Eram o mămăligă, nu?

Carmen Mușat și Liviu Papadima mi-au spus despre discuțiile tăcute, despre cum studenți erau recrutați de Securitate.

Povestea mea e târzie, cumva, dragostea mea, care mi-a fost călăuză la Litere, fusese repartizată în muncă. repartiția! Doamne, ce calvar, ce strategii se făceau…

N-o puteam întreba pe ea ce să fac cu securiștii ăia. Dar nu am fost recutat pentru că uitam de întâlnirile cu ofițerii care vroiau să ciripesc. Carmen Mușat și Mircea Vasilescu „au tras” în mine și cu cu Revoluția din 1989. Uite, zilele și nopțile Revoluției, apoi zile și nopți în Piața Uiversității. Am fost și eu în Piață și parte din colegii mei erau acolo. Și parte din profesori. Ne-am văzut la Revoluție, în Piață. Incredibil cât de intimă, apropiat de nebunească este această apropiere revoluționară cu profesorii ascunși, puși la index. Acolo mi-am făcut lecțiile de democrație.

Eu acolo, în Piață, m-am scuturat de răul pe care îl duceam în cârcă, în buzunarele hainelor groase și care zgâriau. Acolo am prins glas, în Piața Universității. Piața mi-a fost apă, hrană, carte. Acolo am fost cu profii mei, ce puteam să-mi doresc mai mult? Colocviu nesfârșit. Normal, în Piață am fost tot îndrăgostit, altfel n-avem cum să-mi depășez analfabetismele.

În sfârșit, a fi la Litere înseamnă să-ți creezi lumi din cărți.

Să cucerești pe cont propriu, după felul de a înțelege al fiecărui moment din viața ta, fiecare univers poetic. Cărtărescu a povestit tot ieri felul în care a-nțeles scriitorii români, cum l-au constituit. Mircea ne-a inițiat în harta minții lui Cărtărescu, din copilăria lui în care învăța cu ușurință versuri, până la nopțile nedormite pe canapeaua lui Brumaru.

Papadima ne-a zis-o, ne-am întors cu toții acasă, profesori, după o lungă călătorie, acolo unde am găsit imaginația și profesorii care ne-au lăsat să ne facem universul nostru pătimaș, cum spunea George Ardeleanu.

Am povestit ce-am trăit eu la Colocviul 160 de ani de la înființarea Facultății de Litere. Și m-au inspirat conferinţa Mircea Cărtărescu / Literatura română a mea. Ce mai pot și ce nu mai pot citi. Și m-a inspirat“Masa rotundă Dictatură, democraţie, filologie Moderator: Caius Dobrescu Invitaţi: Sorin Alexandrescu, Mircea Martin, Liviu Papadima, Mircea Vasilescu, Simona Popescu, Carmen Mușat, George Ardeleanu, Oana Fotache, Ștefan Firică.

Foto: Cristina Bogdan

CITEȘTE ȘI

Manuscrisul lui Tabarcea de la Litere. O hârtie pe care o dai dracului a schimbat destine