Filmul „1917: Speranță și moarte”. Războiul arată impecabil în cinema și ireal în realitate

​La premiile Oscar din 2020 filmul „1917” are șanse. Cu zece nominalizări, și probabil un premiu la gală, poți spune că războiul aduce și fericire. Sigur, exagerez, dar nu mai mult decât o face acest film.

„1917” sau „1917: Speranță și moarte”, după cum e cunoscut în România, a debutat oficial la noi pe 24 ianuarie. Înainte de-asta a cules mai toate laudele pe care le putea culege în Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și alte țări din Europa. Acțiunea e în Primul Război Mondial într-o zi oarecum optimistă: pe 6 aprilie, Statele Unite ale Americii au intrat, oficial, în cel mai mare război pe care lumea l-a cunoscut. Despre asta nu se pomenește în film, e doar un fapt istoric.

Filmul „1917” pornește de la doi oameni în seama cărora se pune cea mai importantă încercare: să oprească soldații britanici din a fi omorâți și mai repede de armata germană. Din 6 aprilie, vineri, până pe 7 aprilie, acești doi soldați trebuie să treacă prin ceea ce e numit „Tărâmul nimănui” – plin de cadavre și resturi de război – și să ajungă la un dumnezeu al frontului: colonelul MacKenzie.

Tehnic, filmul ar trebui să-ți lase impresia că e one shot. Adică a pornit camera și nu s-a mai oprit decât când lucrurile s-au așezat și e timpul să lași punga goală de popcorn și să pleci acasă. Tehnic, e spectaculos. E compus din două momente one shot. Prima e pe timp de zi, a doua începe în noaptea dintre 6 și 7 aprilie și se întinde până în ziua decisivă.

Sam Mendes, regizorul, și Roger Deakins, omul responsabil cu ce filmează camerele, au făcut o treabă excelent. Dovadă stau și cele două nominalizări pentru fiecare dintre ei.

Cum a fost filmat on shot filmul 1917

Ce rămâne însă după ce treci de magia asta cu one shot? Rămâne un film destul de sec care vinde speranțe, încredere și-o ciudată determinare a unor personaje de altfel plate și insuficient construite ca să te atașezi de ele.

„O să primiți o medalie. Iată ceva ce o să înveselească o văduvă”

Schofield și Blake primesc de la generalul Erinmore ordinul să oprească un viitor atac britanic asupra germanilor. Ce știe Erinmore și nu știe MacKenzie e că germanii, de fapt, plănuiau retragerea, astfel încât să omoare și mai mulți soldați britanici. Dar liniile de comunicații nu mai funcționează, așa că cineva trebuie să ia frontul la pas și să transmită mesajul. Aici apare și motivarea pusă cu mâna: printre soldații care vor ataca armata germană este și locotenentul Blake, fratele celui care trebuie să transmită mesajul.

O surpriză a celor doi soldați, în misiunea lor, e că germanii erau mai bine pregătiți, de la provizii la cât de robuste erau tranșeele

Schofield și Blake pornesc la drum, din tranșee peste terenul plin de sârmă ghimpată, resturi de arme și, mai ales, cadavre. Înainte să iasă din tranșeele lor, un camarad le transmite poate cel mai puternic mesaj din prima jumătate a filmului:

„O să primiți o medalie. Iată ceva ce o să înveselească o văduvă”.

Misiunea asta, aproape sinucigașă, e ceea ce ține filmul legat de la început până la sfârșit. Modul în care e filmat e însă ce te face pe tine să simți ceva despre „1917”. Nu e primul și nici nu va fi ultimul film despre Primul sau Al Doilea Război Mondial. Pur și simplu nu s-au spus toate poveștile și, la o adică, poveștile sună și mai bine după ce-a trecut suficient timp peste ele.

A trecut secolul de la Primul Război Mondial și până acum, ocazie de care profită admirabil Sam Mendes și Krysty Wilson-Cairns, oamenii care au scris scenariul inspirat din fragmente povestite de bunicul lui Mendes. Asta e și filmul. Un fragment aproape microscopic dintr-un conflict care s-a întins pe patru ani, a distrus un continent, a retrasat numeroase granițe și-a dus la zeci de mii de morți.

La capătul conflictului au rămas poveștile de război, și ele transmise romanțat, și medaliile pentru cei care au mai apucat să se bucure de ele. De ale celorlalți s-au bucurat familiile și cel puțin războiul n-a părut pe de-a-ntregul inutil. Unele familii și-au descoperit eroii.

„Speranța e un lucru periculos”

Primul Război Mondial, pe frontul de Vest, a avut peste 56 mii de kilometri de tranșee. Pentru film, creatorii lui au săpat aproape 800 de metri de tranșee și-au încercat să transmită oarecum sentimentul pe care soldații l-ar fi avut. Dar n-ar trebui să fie vorba despre asta.

E un film, până la urmă, și Mendes cu Deakins au folosit tehnica one shot ca să-ți dea senzația apăsării și necesității imediate. Ceea ce merge perfect cu această replică a colonelului MacKenzie de la final: „Speranța e un lucru periculos”. În film, el a avut speranța că poate să învingă armata germană. În realitate, tu poți să ai speranța că un om poate schimba cursul unui război.

Personajul principal care se suie pe ceva suficient de înalt cât să fie văzut chiar și de un lunetist cu strabism

Schofield și Blake au fost trimiși împreună dintr-un motiv de altfel pragmatic: într-un peisaj post-apocaliptic, cu bombe și lunetiști la fiecare pas, dacă unul moare, celălalt ar trebui să ducă misiunea la final. Schofield o duce chiar și când tranșeele germanilor se dărâmă peste el, în urma unei explozii, chiar și când lunetiștii încearcă să-l oprească și chiar și când vrea să țină în viață un pilot german doborât de britanici.

Momentul pilotului german putea însemna mai mult, dar în doar cinci minute regizorul trece de la compasiune la regret ca să-ți arate că în război nu întorci spatele inamicului. Ceea ce Blake a descoperit pe propria piele într-un moment care nu poate fi catalogat decât o scăpare incredibilă de logică în scenariu și în acțiunea filmului. Dar asta, probabil, îl motivează și mai mult pe Schofield să livreze scrisoarea.

Avionul german în care e un pilot cu suficientă energie și determinare cât să mai omoare un soldat britanic

„1917” nu va fi un film memorabil. Vorbim acum de el datorită acelor nominalizări la Oscar și pentru că Primul Război Mondial e atât de departe în istorie, încât au murit aproape două generații de oameni care ar fi avut acces la acel conflict prin povești sau pentru că l-au trăit. Mendes l-a construit tot din fragmente și din ceea ce ar putea părea dramatic, demn și onorabil în prezent.

„Unii oamenii vor doar să lupte”

Colonelul MacKenzie în momentul în care află că ziua pentru care s-a pregătit e amânată

Misiunea pe care cei doi soldați o au e destul de simplă: să livreze un mesaj de la un general către un colonel. Sigur, trecând prin tot haosul pe care războiul l-a lăsat în urmă. Ce mai găsesc cei doi în drumul lor, și în special Schofield, sunt vorbe de mare angajament din partea diverșilor șefi de armată.

Căpitanul Smith, de exemplu, care-i permite lui Schofield să meargă alături de oamenii lui în camion îi spune la final: „Când ajungi la colonelul MacKenzie să-i vorbești în particular. […] Unii oamenii vor doar să lupte”.

Și dacă ar fi plecat ideea filmului de la această frază despre cum unii oameni, deveniți soldați, văd în asta tot scopul vieții lor și tot ar fi avut mai multe șanse să devină memorabil.

Toate astea te duc la final și la o frază a lui MacKenzie: „E un singur mod în care se termină războiul asta: până la ultimul om care stă în picioare”.

Realitatea e însă un pic diferită. Războaiele se termină, de regulă, cu înțelegeri între lideri și tot ce s-a trăit și s-a murit pe front rămâne pe front și trece istoria peste. „1917” există pentru că nimeni altcineva n-a mai făcut un film ca acesta. Nu are sacrificiu uman, nu are camaraderie, nu are fapte istorice trecute printr-o romanțare cinematografică și n-are nici măcar o cronologie complicată ca în „Dunkirk”, unde moartea pare cel puțin mai aproape decât e în „1917”.

Ce rămâne din filmul acesta, și ar fi trist să am dreptate, e că oricine poate influența deznodământul unui război, de la un soldat transformat în mesager până la un colonel care poate să amâne moartea. Și, la mai bine de-un secol de la acele evenimente, în studiourile de la Hollywood chiar poți crede asta.