Filmul care ne arată cum putem fi nostalgici inclusiv pentru ceva ce nu am trăit. De ce Ujică a reușit ceva remarcabil

În noul său film, „TWST / Things We Said Today” (din 25 aprilie în cinematografe), Andrei Ujică modifică definiția nostalgiei și, susținut de Paul McCartney care spunea mai demult despre piesa „Things We Said Today” că e despre o „nostalgie viitoare”, construiește un castel de oglinzi care reflectă și viitorul, și trecutul. E un film spectaculos, care ne arată că oamenii sunt parte a unui proces care înseamnă viață. Sau istorie.

În acest proiect care combină imagini de arhivă cu animație și detalii reale cu ficțiune, prezentul e rezultatul fluid al negocierii celor două. Un rezultat niciodată același pentru că depinde întotdeauna de perspectiva imediată.

Nostalgia e pentru majoritatea cineaștilor un ochean întors spre trecut, sub care ar trebui poate să curgă muzica frumoasă a lui John Barry, ca în „Undeva, cândva” sau „Departe de Africa”. 

Ceva liric, moale, unidirecțional. Ujică e mult prea inteligent pentru a fi prozaic și mult prea lucid pentru a fi sentimental. E atât de puțin sentimental încât n-ar spune ușor într-un interviu că „TWST” e filmul lui cel mai personal. 

„Someday when we’re dreaming… Then we will remember things we said today” 

„Într-o bună zi, când vom visa… ne vom aduce aminte lucrurile pe care le-am spus azi”, cântau The Beatles în 1964. Pe atunci, adolescentul Ujică alesese deja tabăra beatleșilor, nu pe cea a fanilor The Rolling Stones. Nu împlinise 14 ani când, în august 1965, The Beatles susțineau concertul lor istoric de pe Shea Stadium din New York.

Știa muzica lor pentru că în Banat imigrația înspre Vest aducea în vacanțe muzică nouă. A rămas cu The Beatles în inimă pentru că erau imaginea unei culturi la care aspira (și pe care urma să o cunoască mai târziu emigrând), dar a trăit oare atunci nostalgia viitoare a libertății și a descoperirii unui cinema în care trecutul să devină vocabular pentru ficțiune?

Poate că toată lumea trăiește acest tip de nostalgie, dar în copilărie sau adolescență nu ai experiența ulterioară pentru a putea desluși adevăratul sens. Am experimentat-o și eu adulmecând în serile copilăriei mirosul de regina nopții din grădină. Mult timp n-am înțeles ce mă fascina la mireasma aceea bogată și plină de promisiuni, dar și de o nostalgie grea. A fost nevoie să cresc și să plec de acasă ca, la un moment dat, să identific acele emoții olfactive prin aproape aceleași cuvinte ca Paul Mc Cartney, „nostalgie în avans”. 

De la boală la emoție

Întâmplarea face ca în aceste zile o apreciată carte despre nostalgie să apară în traducere la editura Humanitas. 

„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” („Nostalgia: A History of a Dangerous Emotion”), scrisă de istoricul Agnes Arnold-Forster, explică cum a evoluat nostalgia de la boală (cum a definit-o „părintele” ei, elvețianul Johannes Hofer în secolul al XVII-lea, studiindu-i pe europenii care luptau ca mercenari departe de casă) la emoție, odată ce progresul tehnic le-a permis oamenilor să călătorească și să se stabilească în alte țări.

Dar, scrie autoarea, „unul din lucrurile cele mai surprinzătoare legate de nostalgie nu e doar transformarea ei din boală în emoție, ci și transformarea ei lentă din ceva asociat cu un loc într-un sentiment asociat unui timp” (am tradus din engleză după original). 

Asta ar explica, zic eu, nostalgia pentru epoci pe care nu le-am trăit, dar pe care le percepem, prin comparație cu prezentul, ca fiind bune – cum ar fi perioada interbelică. 

Dar, dacă nostalgia are la bază o emoție provocată de o amintire (cum spune Arnold-Forster), poate că nostalgia după epoci trecute ține și de un fel de memorie colectivă subterană, nu doar de escapism.

Poate că nostalgia e mai interesant de exploatat în scris decât în cinema (deși ceea ce face Ujică e tot un fel de literatură.). Italo Calvino scria undeva că vede călătoriile ca pe o redescoperire a ceva cunoscut, iar pentru André Aciman nostalgia e ingredientul principal al unor fascinante eseuri în care locurile unde a trăit (Alexandria – Egipt, Franța, Italia, New York) devin o singură geografie – fluidă și, mai ales, interioară. 

Aciman (care a devenit popular după ce Luca Guadagnino i-a ecranizat romanul „Call Me by Your Name”), vorbește despre un ochean întors spre trecut, cu care operăm atunci când ne cercetăm amintirile.

Dar ocheanul poate fi întors și invers

L-am descoperit pe Aciman acum 21 de ani, când am citit despre volumul lui „False Papers” și am rugat un prieten din America să mi-l cumpere. Mi-au plăcut atât de mult acele eseuri nostalgice încât i-am găsit mailul pe net și i-am trimis o scrisoare entuziastă, spunându-i că amintirile lui comunică subtil cu propriile mele amintiri, deși sunt cu totul diferite. Și că, probabil, mecanismul rememorării atinge o zonă unde amintirile tuturor oamenilor comunică. 

Sau poate că e vorba doar despre emoție, care e aceeași indiferent de suport.

Spre marea mea uimire, Aciman mi-a răspuns. „Până la urmă nu contează de unde venim: fiecare ducem o Alexandrie în inimă, un loc pe care l-am pierdut, care s-a îndepărtat de noi, dar care continuă să ne influențeze viețile. (…) Dar mai sunt și celelalte Alexandrii, lucruri care compun profilul nostru psihologic și pe care le-am pierdut sau nu ar fi trebuit să le pierdem niciodată; unele dintre ele par să fie cu noi de atâta timp, încât suntem siguri că ne-au aparținut; ele se comportă aidoma unor filme pe care le proiectăm peste tot. Despre aceste Alexandrii e mai greu să scrii pentru că se pot dovedi filme proiectate pe aer, doar pe aer“, mi-a scris. 

Aciman părea să deplângă faptul că nici literatura nu poate fixa aceste „filme proiectate pe aer“ (deci care nu se lasă puse în cuvinte) și folosea cuvântul film nu pentru că vedea în cinema modalitatea cea mai sigură de imortalizare a prezentului, ci pentru că tehnic vorbind cinemaul era cea mai fidelă soluție. Proiectate pe aer, amintirile nu deveneau neapărat vizibile, ci doar omogene.

Revenind la filmul lui Ujică 

În comparație cu Aciman, Andrei Ujică e ca un neurochirurg – preocupat doar de precizie. De altfel, când termina montajul la „TWST”, recitea „Madame Bovary”, ca și cum ar fi vrut să se asigure că emoția, dacă e dorită de autor, nu poate apărea decât dintr-o maximă rigoare. Când cartea devine prin șlefuire asemenea unui cristal, emoția va apărea – și nu va fi emoția cărții, ci emoția proiectată asupra cărții de fiecare cititor în parte.

„TWST” nu e nici despre concertul lui The Beatles la Shea Stadium sau pop culture, nici despre mișcările sociale din America acelei veri, nici despre Ujică și viața lui, nici despre personajele reale cărora autorul le împrumută sau nu detalii personale, ci e (îi preiau lui Ujică termenul, dar e cel mai bun) o „capsulă a timpului”. Adică un ansamblu de elemente a căror comunicare invocă (la fel ca lampa lui Aladin) aerul timpului – acel ceva inefabil și nedefinit care însoțește fiecare moment al istoriei sau al unei vieți luate în parte.

Vedeți filmul fără niciun fel de așteptări 

Ujică a cercetat timpul în toate filmele lui, dar ce e mai spectaculos aici e felul în care trecutul se oglindește în prezent, realitatea în ficțiune și individualul în colectiv – și reciproc. Comunicarea lor permanentă, ca și cum ar fi o materie în mișcare. Nu cred că Ujică a găsit un răspuns clar la întrebările lui, dar asta face ca viața să fie în continuare interesantă, nu?

Intenționat n-am vrut să dau detalii din film și am preferat să vă trezesc apetitul dându-i ocol. Vedeți-l fără niciun fel de așteptări sau defense. Scufundați-vă în materia lui și veți ajunge – poate nu în timpul proiecției sau nu imediat după-, la niște rezervele calde unde totul e în mișcare și totul e posibil. 

Pe YouTube există tot mai multe imagini de arhivă remasterizate, colorizate și sonorizate care îți schimbă cu totul perspectiva asupra trecutului. Imagini vechi de peste un secol care arată, astfel, ca din prezent. 

Și ele, și filmul lui Ujică sugerează că timpul nu e unidirecțional și că oamenii sunt parte a unui proces care înseamnă viață (sau istorie). Chiar dacă nu acesta era cel mai important lucru pe care a vrut să-l comunice Ujică în „TWST”, pentru mine rămâne cel mai important.