Fostul șef al Arestului Central povestește cum se amestecau VIP-urile printre borfașii de rând: „Se spălau pe dinți cu furtunul și Patriciu, și Gigi Becali”

Marian Tudor a fost șeful Serviciului de Reținere și Arestare Preventivă al Poliției Capitalei timp de aproape doi ani. „Beciul Domnesc”, cum i se spunea popular, ca o ironie la adresa personalităților vremii care au trecut pe acolo. Ieșit acum din domeniu, acesta povestește, într-un dialog cu jurnalistul Eugen Istodor, ce se întâmpla dincolo de gratii, dar vorbește și despre sistemul de pile și relații din breasla pe care a lăsat-o.

Au trecut pe acolo Adrian Năstase, Elena Udrea, Cătălin Voicu, Sorin Ovidiu Vîntu, Dan Diaconescu, dar și procurori, judecători. Au stat în Beci laolaltă cu hoți, prostituate, criminali, traficanți, consumatori de droguri. 

Lăcomia noastră de telespectatori care-i voia condamnați, distruși psihic, nu vedea că „Beciul Domnesc” era doar un Purgatoriu de maxim 30 de zile. Beciul era Purgatoriul între Paradisul vieții lor de inși aroganți, „mari și tari” și libertatea sau Penitenciarul în care își vor ispăși pedeapsa. 

Citiți, deci, poveștile Beciului Domnesc, într-un interviu cu Marian Tudor. Acesta a scris „Dincolo de Porțile Rușinii” , carte apărută la editura Curtea Veche. 

Rețeaua de relații din Poliție

– „Șefii te au la suflet”. Dacă ești de-al lor.
– Practica este aceeași și astăzi. Dacă șefii te plac, da, „te trag după ei”, asta e norma. Se invocă cutuma „dacă vrei să faci echipă cu cineva, trebuie să ai încredere în omul ăla”. Trebuie să-l evaluezi corect, să simți că rezonezi cu el. 

E normal, dar pe de altă parte această normă construiește rețeaua de relații din interiorul Ministerului și Poliției. Sigur, simplific cumva. În Minister și la Poliția Capitalei este un sistem mai complicat, dar esența este aceeași. Nu știu, dacă mă întrebați chestii personale, cine pe cine promovează și cu ce interes.

– Observ și eu, ca jurnalist, cum în fruntea ierarhiei Ministerului sau Poliției se plimbă aceiași șefi. Sunt dați de unii jos, apoi rămân în sistem și chiar revin în poziții de conducere.
– Da, e greu de înțeles. Eu lucrez acum într-o companie privată. În momentul în care ai greșit, iei toate măsurile să nu mai greșești. Ba, ești chiar dat afară. În „sistem”, dacă ai fost numit pe valențe politice, atunci simpatia rămâne. Simpatia bate eroarea.

„Unii nu au condus oameni, n-au fost implicați în acțiuni complexe, dar ei devin șefi”

– Ați ajuns șef. Cum ați ajuns șef?
– Păi, să vă spun eu cum am ajuns șef. M-am angajat în poliție, venind din Oltenița, mă gândeam la o viață și o pensie sigure. Credeam că dacă voi ajunge vreodată șef de birou înseamnă că m-am realizat profesional. 

Vedeam în jur cum agenți de Poliție devin chestori într-un ritm care nu e normal. Omul care sare peste etape nu este pregătit, nu are experiență. Să vii dintr-o poziție inferioară într-o poziție atât de înaltă, e clar că n-ai cum să poți rezona cu instituția. Unii nu au condus oameni, n-au fost implicați în acțiuni complexe, dar ei devin șefi. 

Eu spun că asta vedeam în activitatea mea, abia ajuns agent. Mi-e frică să mă gândesc cum se ajungea repede în ierarhie. Deci, pe cuvântul meu, mi-e frică să mă gândesc. De ce? Pentru că aceste ascensiuni au consecințe nefaste. 

Cei ajunși în frunte se mândresc că au ajuns acolo. Și-și fac la rândul lor corpul propriu de preferați. Mici aranjamente sunt peste tot. Vă dați seama că o asemenea rețea e dăunătoare, privind spre tragedia Caracal, asta e România. 

Șefii vânează onoruri, salarii, pensii. Un viitor mai mare, mai bun. Ei simt că ating absolutul. Am întâlnit manageri extraordinari în Poliție. Nu sunt toți răi, nu sunt toți „puși”, nu știu doar să facă rău. 

„Dacă rămâi în control intern prea mult timp, ești atât de urât de ceilalți, încât nu mai e nicio șansă să lucrezi în altă parte”

– Cei numiți însă pe criterii neortodoxe, devin dependenți de șefii care i-au creditat. 
– Să luăm structura cea mai importantă, cea a controlului. Cei de la control intern având atâta putere, nu sunt iubiți de colegii lor din celelalte structuri. Dacă rămâi în control intern prea mult timp, ești atât de urât de ceilalți, încât nu mai e nicio șansă să lucrezi în altă parte. „Tu când erai acolo ce ne făceai tu nouă?” Dar mai e ceva, ajungi acolo recomandat de un șef, tu nu îl controlezi pe ăla și se instituie ideea, aha, controlul se face cu dedicație. Controlul e direcționat către vreun adversar. 

– Povestiți parcă sunt niște copii la nisip. Mi-ai luat lopățica, nu mai ești prietenul meu. 
– La Control e nevoie de niște oameni cu viziuni largi. Nu faci șmen la control: „Șeful, pe cine?”, „Pe ăla!” Am întâlnit și câțiva oameni foarte buni acolo. Mă mândresc că suntem prieteni, dar majoritatea e dată de oameni care au rămas blocați în structura aia. 

Această structură trebuie să fie foarte puternică. Mai puternică decât șefii poliției, pentru că această structură de control are expertiză, ar trebui să aibă o expertiză, să acționeze, să dea soluții șefilor poliției. 

„Am fost pus să-mi rup gâtul”

– În sfârșit, ați ajuns șef. Deci, tot „pe pile”.
– În primul rând, cred am fost pus să-mi rup gâtul. Eu nu am cerut, nu am vrut această șefie. Am fost chemat și am spus „Nu!”, pot să spun că am fost numit fără să spun „Da!”. 

Un fost șef de-al meu mă cunoștea din activitatea trecută și m-a chemat: tu ești alesul. Dar conjunctura am înțeles-o mai târziu. Începuseră arestările pe bandă și venea o comisie europeană de prevenire a torturii și relelor tratamente. Aceasta raporta direct primului ministru. 

Deci, trebuia să mă descurc într-un context foarte greu. Eu eram la secția șapte Poliție București. Am dat examen să ajung în  poziția aia. Aveam de-a face cu infractori violenți, foarte violenți. Și așa am ajuns șef. Mă știa că făcusem treabă un șef cu care lucrasem. El m-a numit șef la „Beciul Domnesc”.

Rușinea de a intra în pușcărie

– Să intrăm în Beciul Domnesc.
– Cel mai de preț aici e televizorul. Spuneam: „vă opresc televizorul”. În momentul în care se permanentizau bătăile, în momentul în care încercau să bage „în arest” cuțite sau telefoane. 

Detenția înseamnă multe lucruri apăsătoare pentru mintea noastră a tuturor. Închis acolo, e foarte apăsător, e dureros, e negru, e groaznic. Pățești „rușinea” de a intra în pușcărie. Rușinea te copleșește. Din pricina asta există auto-mutilări, își cos buzele, își bat în cap șuruburi, își tăiau venele, se băteau, se sinucideau. 

De aici și obsesia dreptului pentru ei. Dreptul la telefon, la corespondență, la televizor. Te uiți la televizor și uiți de rușinea ta. „Dreptul” e singura bomboană pe care o are un deținut. Dacă o iei, reacționează ca un copil. 

– VIP sau om. Aceeași poveste?
– Da. Detenția îi îndepărtează de familie, de bucurii, de vicii, de afaceri, de mediul natural. În arest este suspendat din tot ce făcea. Îl așteaptă o nouă viață, plină de pericole. Fiind în detenție, el știe că familia este pusă în pericol. 

Deci era un șpringăr, un hoț de locuințe, ăștia sunt foarte fini, și își chema fetița la arest și o educa sa nu poarte aur la gât, că vine unul și îi rupe gâtul. „Tată, dacă-ți cere telefonul dă-i-l și gata! Nu trebuie să fii victima nimănui”. De aici vine pedeapsa aia adevărată, dincolo de anii de detenție. „Cum îmi las familia, copiii?” 

„Becali și Patriciu au folosit tot furtunul”

– Cum arăta o cameră?
– Nu existau chiuvete. Deci toți arestații până în 2010, în Arestul Central, se spălau pe față, pe mâini, pe dinți, folosindu-se de un furtun conectat la o țeavă din perete, care avea robinet. Era conectat un furtun care ducea la WC-ul turcesc. 

Oamenii se așezau acolo pe vine sau în genunchi și acolo se spălau pe dinți, foarte aproape de gaura în care defecau sau urinau. Tot acolo spălau vasele în care mâncau. Am pus chiuvete. Gigi Becali sau Patriciu venind din confort, au folosit tot furtunul. Era absolută fericire că era chiuvetă în cameră. 

– Deci trăiau dramele oricărui arestat.
– Da, mai mult acolo am adus consumatorii de droguri. Nu exista duș. În cameră exista doar o țeavă și legau ei sticle de plastic sparte în fund.

Weekendurile lungi și triste

– Trece timpul luptând cu aventurile astea.

– Timpul e pedeapsă grea. Familia vizitează o dată pe săptămână, avocatul ori de câte ori consideră necesar. Problema e că după ce pleacă toți, oricât de privilegiat e omul se întoarce din nou în conserva lui și stă acolo și așteaptă. 

Așteaptă să se scurgă cele 30 de zile. Se bucură când aude că are recurs. Se bucură când „e scos” la frigider sau la telefon sau la curtea de aer. În schimb, e tristețe mare. Tristețe și mai mare în weekend. Până luni, de vineri după-amiază. Aceste pedepse le-au primit și Năstase, și Becali, și Udrea. 

– Apropo, de Elena Udrea. Tot timpul se plângea.
– Uite, situația mea. Vin colege la mine și-mi spun „noi ce facem cu doamnele?” Că vor și ele unghieră, vor să se epileze. Un om depresiv, distrus, nervos avea și un corp care avea nevoie de igienă. Au apărut astfel trusele și mijloacele de epilare în celulă. Era un drept. 

– A lăcrimat senatorul Voicu. 
– Da. Și am văzut demnitate la Vîntu care s-a ridicat singur dintr-un cărucior, s-a sprijinit de pereți să urce în mașină. 

– Hoții admirau „hoții” ăștia mai mari? Băi, sunt în celulă cu hoții care au furat din pix, nu ca noi, muncind.
– Admirația venea natural, se bucurau că sunt în preajma lor, de pachetele lor, nu pentru că erau „hoți”. Ai aveau admirație strict pentru cei din breasla lor. S-au legat și prietenii acolo. 

Dan Diaconescu a rămas prieten cu Nea Toni. Nea Toni a intrat în conducerea partidului lui Dan Diaconescu. Nea Toni l-a încurajat la greu, l-a însemnat să vadă astfel credința în Dumnezeu.  

Icoanele din celulă

– Icoana era de preț.
– Deținuții aveau fiecare icoane. VIP-uri ori „hoți”. Erau icoane în celule. Dar aș vorbi despre religiozitatea polițiștilor și șefilor lor. Birourile sunt pline de icoane. 

Primesc de ziua lor și „atenții” când se întâmplă. Pereții birourilor sunt expoziții. Acum problema e ce faci cu atâtea icoane? Primești de ziua ta, dacă ești șef vreo 40, să zic. Problema adevărată e să le introduci în sistem, nu? Nu poți arunca pe stradă o icoană, nu? 

– Unde ați greșit?
– Nu am înlăturat oamenii toxici din jur. De câte ori spuneam să punem duș, să punem telefoane, mi se spunea: dar ai întrebat șefii? Și acești oameni toxici m-au dat pe mâna Controlului Intern. Ei au dat muniție pentru pedepsirea mea. Acum înțelegeți ce înseamnă Sistem? Control Intern? M-am apărat singur. Am scăpat greu. Foarte greu și am rămas singur.