Franța după alegerile parlamentare. Falimentul macronismului sau criză de regim?

Al doilea tur al alegerilor pentru principala cameră decizională a parlamentului francez, Adunarea Națională, a reprezentat un eșec pentru majoritatea prezidențială. Deși partidele pro-Emmanuel Macron, reunite în coaliția Ensemble! (Împreună!), rămân principala forță parlamentară, cu 246 de aleși din 577, pierd majoritatea absolută, lipsindu-le 43 de voturi pentru a controla Adunarea Națională. În plus, nici-una din forțele politice parlamentare, toate definite printr-un anti-macronism confirmat în repetate rânduri în ultimii cinci ani, nu vrea sau nu-și permite în fața alegătorilor să accepte o formă de coalizare, fie și informală, cu susținătorii președintelui. Este o situație fără precedent, care testează limitele instituționale ale așa-zis-ului semi-prezidențialism francez, de fapt un super-prezidențialism în care șeful Statului practic confiscă puterea legislativă atunci când dispune de o majoritate parlamentară pro-prezidențială. Ceea ce de regulă este cazul datorită votului majoritar în două tururi.

Lipsa de elan de la alegerile prezidențiale, în ciuda unei victorii nete în al doilea tur împotriva Marinei Le Pen, pare că acum s-a răzbunat. La prezidențiale Macron nu a avut un program veritabil, nu a căpătat un mandat programatic în numele căruia să ceară și o majoritate parlamentară. Macronismul nu prea a avut argumente politice în afară de lupta împotriva celor de la extreme. După ce, între cele două tururi ale prezidențialelor, Macron chemase stânga în ajutor pentru a face baraj împotriva Marinei Le Pen, acum accentul a fost pus pe barajul împotriva lui Jean-Luc Mélenchon, tribunul stângii unite sub stindardul roșu-aprins al stângii radicale.

Rezultatele acestor legislative arată o Franță majoritar anti-macronistă, atât în termen de voturi, cât și la nivelul locurilor din parlament. Șansele președintelui francez țin de imposibilitatea ca această opoziție majoritară să se coordoneze. Rezultatele reflectă o țară profund divizată, în plus nu există o cultură politică a coalițiilor și compromisului parlamentar, o cultură abandonată în 1958, care nu poate să revină într-un context definit de o radicalizare a electoratului și a partidelor.

Radicalizarea stângii este fenomenul principal al acestei perioade: pentru prima dată stânga este unită sub stindardul aripii sale cele mai radicale, partidul lui Mélenchon, La France Insoumise (LFI), putând fi văzut mai radical chiar decât Partidul Comunist, care de altfel face si el parte din coaliția NUPES (Noua Uniune Populară Ecologică și Socială) împreună cu LFI, Verzii, Partidul Socialist și alte mici formațiuni politice. Programul acestei coaliții reia aproape integral ultra-populsimul LFI, am analizat în altă parte această derivă stângistă care marginalizează socialiștii francezi la nivel european și limitează capacitatea acestei zone de a face alianțe și de a veni la putere¹.

NUPES avea ambiția să provoace o coabitare, Mélenchon fiind candidatul de prim-ministru. Reușește să fie pe un remarcabil loc doi, cu 142 de locuri, dar fiecare din cele patru partide principale va dori să-și formeze propriul grup parlamentar, ceea ce-i va dilua influența. Deja din această zonă s-a anunțat depunerea la începutul lui iulie a unei moțiuni de cenzură împotriva Guvernului condus de Elisabeth Borne.

Radicalizarea este însă vizibilă și la dreapta: pentru prima dată ex-Frontul Național, actualul Rassemblement National (RN), reușește să aibă mai multe locuri parlamentare decât centrul-dreapta. Cu 89 de circumscripții câștigate, față de 8 în 2017, RN-ul este de departe partidul care a progresat cel mai mult, de altfel va avea grupul parlamentar cel mai important din opoziție. După ce a eliminat concurența Eric Zemmour (partidul acestuia nu are aleși), Marine Le Pen are o strategie de câștigare a unei părți a electoratului dreptei republicane. Asta face ca alianța tradițională de centru-dreapta să fie sub presiune, deocamdată și a rezistat peste așteptări după eșecul usturător de la prezidențiale. LR-UDI are 64 de locuri și speranța unui grup parlamentar de aproximativ 80 de membri. Macron și-a construit mișcarea politică și guvernele succesive pescuind aleși în mare parte din această zonă, ceea ce face că, deși LR-UDI este cea mai apropiată de politica guvernamentală, mai ales cea economică, să fie acum constituită majoritar din anti-macroniști. Aceștia au și concurența RN-ului Marinei Le Pen, așa că nu vor putea accepta o coaliție cu majoritatea parlamentară pentru ar cvasi-dispărea, cum au făcut-o socialiștii acum sub Mélenchon.

Câmpul de ruine politice deasupra căruia Emmanuel Macron s-a ridicat în 2017 e, după aceste alegeri, și mai complicat. Radicalizare politică, divizare socială și ideologică: pe de o parte, parlamentul este mai reprezentativ, democrația franceză funcționează. Centrul cu un președinte atotputernic a guvernat aproape fără contra-puteri și fără dorința de a negocia. Asta deși era de mult minoritar, așa cum au arătat-o rânduri succesive de alegeri (locale, regionale, primul tur al prezidențialelor). În mod paradoxal, francezii care au votat la legislativele din 2022 (53% absenteism față de 57% în 2017), inclusiv la extreme, produc o reechilibrare instituțională și o formă de democratizare. Dar produc și un Parlament ce se anunță blocat în cel mai bun caz, în cel mai rău caz producător de instabilitate guvernamentală, o amenințare care nu a mai existat de la fondarea celei de a V-a Republici în 1958.

Dar paradoxul trebuie dus mai departe: pe de o parte, nu s-a văzut niciodată mai clar perspectiva crizei de regim. Pe de altă parte, găsim tot în mecanismul constituțional, în locul central al instituției prezidențiale, elementul principal de stabilitate. Până și alegerile în două tururi, foarte atacate în campania electorală tocmai pentru lipsa de reprezentativitate, a căror reformare o promisese candidatul Macron încă din 2017, dovedesc că pot reflecta pluralitatea peisajului politic

Responsabilitatea actualei situații poate fi pusă pe mulți umeri: populismul de toate nuanțele, prăbușirea partidelor tradiționale, contextul post-Covid, inflația, nu în ultimul rând elemente ale arhitecturii instituționale. Totuși, principala responsabilitate o are Emmanuel Macron: nu și-a construit un partid solid, și-a schimbat de două ori prim-miniștrii relativ populari cu persoane mai puțin potrivite și mai puțin populare, a exersat puterea nu numai solitar, dar și machiavelic. Spre exemplu, campania sa și a premierului Borne a fost minimalistă, scopul a fost adormirea electoratului și creșterea absenteismului, o strategie confirmată de faptul că a declanșat chiar înaintea alegerilor legislative discuții în jurul unui “Consiliu National al Refondării”, care practic creează un paralelism cu parlamentul, scopul acestuia fiind să propună diverse reforme. De fapt scopul era golirea de sens a momentului electoral.