Franța vs. Turcia sau de ce nu încap două săbii strategice în teaca Mării Mediterane

Că nu există deloc simpatie între Paris și Ankara se știe nu de azi de ieri, ci de ani de zile, de fapt de mai multe decenii: Franța e una dintre țările ce se opun cel mai ferm primirii Turciei în UE, deși aceasta din urmă are statut de țară candidată. Deși cele două state riverane Mării Mediterane sunt aliate în cadrul NATO, ele nu au ajuns să își acomodeze interesele geostrategice și nici valori în comun nu prea au: Franța e o democrație pluralistă condusă de un președinte centrist, Turcia e o democrație șchioapă, care virează spre un regim autoritar, de mână forte, cu un președinte conservator și islamist. În trecut, ambii actori au fost imperii – Franța sub Napoleon I și Napoleon al-III-lea, Turcia sub forma Imperiului Otoman – și au avut chiar și o perioadă fastă de cooperare reciproc avantajoasă, în secolul al XVI-lea, contra Imperiului Habsburgic. Atunci Francisc I, regele creștin (catholic) luminat și Soliman Magnificul, sultanul care visa să islamizeze toată Europa (și lumea), și-au dat mâna, din interes pragmatic. Primul Război Mondial a transformat statul otoman și cel francez în adversari, prin jocul alianțelor, iar Tratatul de la Sevres (august 1920), prin care Franța și ceilalți învingători, au distrus teritorial imperiul otoman (decupându-și largi sfere de influență în Asia și Africa, pe seama acestuia), e încă resimțit ca o mare umilință istorică de mulți turci.

Mai aproape de noi, în vremea Războiului Rece, Turcia era copilul cuminte care beneficia de bani și tehnologie din SUA (i se spunea chiar…”küçük Amerika”, mica Americă), în timp ce Franța era copilul cel rău, rebelul care denunța supremația economică americană și o contesta pe cea militară, ieșind temporar din structurile militare ale NATO și agitându-se în CEE (viitoarea UE) spre a bloca primirea Marii Britanii, văzută ca un cal troian al Americii. Un rebel ingrat, în opinia Washingtonului, deoarece victoria Franței în al Doilea Război Mondial și locul de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU nu ar fi fost posibile fără sprijinul american. Desigur, Turcia a devenit și ea oaie neagră, ocupând în 1974 jumătatea de nord a Ciprului, creând un stat fantomă acolo și riscând în mai multe rânduri război cu aliata din NATO Grecia.

Grecia de azi nu are capacitatea economică și militară spre a face față Turciei, cu care încearcă constant să amelioreze relațiile, spre a evita un război nedorit împotriva celei de-a doua armate a NATO în plan numeric, după cea a SUA (circa 380.000-435.000 de militari).¹ Frecvent avioane de vânătoare turcești zboară peste sau printre insulițele grecești din Marea Egee, stârnind protestele Atenei. Granița e contestată de turci pe mai multe segmente, iar amenințări au tot existat. Grecii se mulțumesc să își recheme uneori ambasadorul de la Ankara sau să îl expulzeze pe cel turc și să protesteze…În schimb Franța, una dintre marile puteri militare ale Europei și lumii (iar după Brexit a luat locul fruntaș al Marii Britanii în cadrul UE), nu pare dispusă să mai facă concesii Turciei, stat pe care o parte dintre elitele politice și economice de la Paris, îl antipatizează profund din cauza resurgenței islamului conservator, a declinului democratic și a acțiunilor militare agresive în Siria, Irak și Libia. Dar mai e ceva: Franța dorește să își proiecteze puterea nu doar în Mediterana de Vest, ci și în zona centrală și chiar estică, ciocnindu-se de voința Ankarei de a controla zona estică și central-estică a acestei mări. Doctrina numită de turci Mavi Vatan (“patria albastră”)² exprimă dorința statului turc, condus de Erdogan și partidul său AKP, de a proiecta puterea națională în toate mările ce scaldă țărmurile turcești, riscând conflicte cu alți riverani. Implicit de a aveea acces la depozite de gaz offshore din Mediterana, fără a le împărți cu alții. Din fosta doctrină de politică externă “zero conflicte cu vecinii” nu pare să mai fi rămas nimic: Turcia nu doar că are conflicte cam cu toți acești vecini (inclusiv Rusia cu care întreține o relație ambiguă de tip frenemies), dar a ajuns să aibă relații ostile și cu state aflate mai departe, de pildă Egipt și Franța, ori Israel. Prieteni prea mulți și puternici, Ankara nu prea mai are – vorbim de Qatar, Azerbaijan, Ucraina, Albania, Ciprul de Nord. Relațiile cu SUA sunt și ele tensionate din cauza mai multor dosare sensibile.

O serie de incidente politico-militare recente au antagonizat vizibil Franța și Turcia în iunie-iulie 2020, prelungind conflictul diplomatic din 2019 cauzat de intervenția Turciei în Siria contra kurzilor (și mai puțin a Statului Islamic). Parisul a privit cu iritarea pătrunderea armatei turce în nordul Siriei, stat care după Primul Război Mondial fusese administrat de el, prin intermediul Ligii Națiunilor – Turcia lua locul soldaților americani retrași în pripă de Donald Trump, ea fiind dornică să decupeze o sferă de influență în Siria, să facă rost de resurse, de tineri sirieni pe post de mercenari și de o zonă unde putea repatria o parte din cei peste un million de refugiați sirieni ajunși pe pământ turcesc. Cam 1500-2000 de sirieni sunt folosiți de armata turcă pe post de mercenari în conflictul din Libia, de partea guvernului de la Tripoli.

Ankara a blocat de mai multe ori planurile aliate de consolidare a apărării colective pe flancul nord-estic (zona polono-baltică), a exploatat gaze în apele maritime ale Ciprului de Sud fără acordul acestuia folosind chiar amenințări, iar mai recent marina turcă a folosit luminile radarelor în mod agresiv spre a intimida un vas militar francez (fregata Courbet din clasa La Fayette), care asigura embargoul ONU privind armele cu destinația Libia. Grav e că atât vasele turcești cât și cele franceze erau în misiune, în cadrul operației Sea Guardian a NATO! Imediat, președintele francez E. Macron a denunțat agresivitatea Turciei afirmând că Franța nu poate tolera comportamentul Turciei în Libia și în Mediterana de Est. Să nu uităm că Parisul a blamat deja acordul dintre Turcia și Libia de demarcare a granițelor maritime din Mediterana, semnat în 2019, acord ce creează o zonă economică exclusivă a Turciei extrem de întinsă. Macron a mai sugerat că înțelege foarte bine preocupările de securitate ale Egiptului (al cărui președinte Sissi a amenințat și el Ankara cu o intervenție militară dacă mai ajută armata guvernului din Tripoli să facă cuceriri spre zona central- estică) și că are dovada din nou că NATO e în stare de declin grav (celebra expresie…”moarte cerebrală” îi aparține liderului francez încă din 2019, iritat de atacul Turciei in Siria fără consultarea aliaților occidentali, fiind reluată acum în mod retoric).³ Mai mult, Franța a anunțat la început de iulie că va ieși din exercițiul Sea Guardian al NATO. Din relatările presei francize, Courbet s-a apropiat de un vas tanzanian suspect, care era escortat de trei vase militare turcești, unul fiind probabil fregata din clasa Barbaros TCG Oruçreis. În acel moment, marinarii turci au folosit de trei ori luminile radarelor, un act ostil, care în situația de război anunță iminența lansării unor rachete. Evident, Turcia și Franța fiind aliate în NATO au inserate în sistemele lor militare senzori care recunosc inamicii (țări din afara Alianței nord-atlantice) și îi diferențiază de aliați. Cumva dezactivaseră militarii turci acești senzori? Sau doar au simulat? Franța ar aștepta în mod normal un sprijin măcar politic din partea partenerei ei numărul unu în UE, Germania. Dar Angela Merkel și cercul său de sprijinitori nu doresc să antagonizeze și mai mult relația cu Ankara, pe care o văd ca pe o contrapondere la elanurile hegemonice ale Rusiei și ca pe o stavilă în calea fluxurilor de migranți dinspre statele arabo-musulmane. Parisul e frustrat de lipsa de susținere a Berlinului și iritat de susținerea arătată de Italia guvernului libian din Tripoli și implicit Turciei. Declarația din 25 iunie a.c. în care Franța, Italia și Germania cereau încetarea luptelor și non-implicarea actorilor externi în conflictul din Libia e prea puțin pe gustul Parisului, care ridică un deget acuzator spre Ankara.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro