"Frost/"Nixon" – unul dintre cele mai bune filme ale anului

Titlul te trimite la un meci. De fapt, filmul este un meci. Este sportiv nu doar in structura, in plasarea personajelor pe un teren imaginar, dar si in miscarile interioare ale celor doi eroi. .De fapt, ar fi trebuit sa spun de la bun inceput ca „Frost/Nixon” mi se pare cel mai bun film al lui Ron Howard, dar si cel mai putin „howardian” si cel mai putin american dintre cele pe care le-a facut.

Asa cum a trebuit sa apara un jurnalist britanic – David Frost -, care sa ia un interviu memorabil celui mai controversat presedinte american, a fost nevoie (dupa cum se vede) si de un scenarist din Albion (Peter Morgan) care sa retraseze cu rigla imprejurarile in care Frost s-a decis pentru interviu, travaliul de culise (cu incercarea disperata de a pre-vinde interviul, de a face rost de bani si de a se documenta), si, in fine, interviul in sine, cu formidabilul moment de final cand Nixon isi scapa masca pe jos.

Dupa ce a prins-o in plasa lui delicata, matematica pe Regina Elisabeta, in „The Queen”, Peter Morgan strange si mai mult modelul. Tricotajele lui sunt destepte, elastice dar ferme, si isi stimuleaza &magulesc spectatorul. Scenariul la „Frost/Nixon”, adaptare a unei piesei de teatru, vadeste mestesugul lui Morgan de a construi personaje in relief peste un model care se strange uniform ca o plasa.

Personajele nu se definesc atat prin ceea ce fac, prin gesturile lor precise, ci si prin felul in care gesturile vin de la model si-l influenteaza la randul lor. Pentru un film, avantajul e mai mare, pentru ca, de pilda, poti merge cu camera pana la un metru de personaj si-i poti surprinde reactii pasagere, suficient de rapide – pentru ca, sa nu uitam, e vorba de un meci, iar combatantii n-au voie sa-si arate punctele slabe. La fel, un film iti permite sa te joci mai mult – terenul e mai mare, miscarile mai numeroase.

Deci, in primul rand, marele avantaj al lui „Frost/Nixon” este scenariul care in mod cert i-a dat lui Howard multa siguranta, ca si cum munca lui era pe jumatate terminata. Marele merit al lui Howard a fost felul in care a inteles sa „stranga” filmul, sa-l faca sa urmeze, ca un ciorap, intinderea scenariului. Nu cred ca vezi panoramari sau miscari ample de aparat – dupa cum nu vezi momente de respiro -, totul se desfasoara intr-un spatiu (re)strans – atat cat sa respire cei doi sportivi.

Pe urma, Ron Howard a avut un ochi extraordinar in alegerea distributiei – Frank Langella cred ca face cel mai bun rol al sau si e extrem de metodic in a livra fulgurant, dar precis cele mai mici reactii ale personajului. Michael Sheen (care l-a interpretat pe Tony Blair in „The Queen”) merge si el, in permanenta, pe doua planuri.

Daca Nixon se ascunde in spatele unui discurs patriotic, demn, ferm, Frost isi poarta la deruta imaginea de playboy, de „performer” cu zambet perfect, benign la prima vedere. Acestia sunt cei doi boxeri care nu reusesc sa ni se dezvaluie pana la final (nici noua, nici lor reciproc). Vine apoi echipa.

„Antrenorul” lui Nixon, interpretat de Kevin Bacon, e un dulau care, ca orice dulau, musca fara sa judece. Frost il are pe producatorul sau, jucat de Matthew Macfayden, dar si pe expertii in politica – fara de care n-ar fi facut fata. Oliver Platt si Sam Rockwell joaca, daca vreti, vocile „publicului”, ale americanilor care sperau ca acest interviu va fi procesul pe care Nixon nu l-a avut niciodata si ocazia sa se pocaiasca.

Daca Nixon nu o face verbal, el o face vizual – si aici televiziunea surclaseaza presa scrisa (asa cum filmul surclaseaza teatrul), pentru ca, dupa mai multe „runde” in care Nixon a reusit sa-si incalece adversarul, Frost il supune la final unui tir repetat de croseuri pana il ameteste si-l aduce in pragul marturisirii. N-o face, dar expresia de pe figura sa, in prim-plan, spune poate la fel de mult ca o fraza.

Ron Howard a avut apoi inspiratia sa se joace cu iluzia realitatii. Filmul e conceput ca un fals documentar. Participantii la interviu isi aduc aminte in fata camerei despre fiecare capitol al povestii („talking heads”). Dar ei sunt jucati de niste actori. Folosirea acestor rame n-are cum sa te deruteze, dar iti da de inteles ca politica la nivel inalt ajunge la oamenii obisnuiti mereu la mana a doua sau a treia.

Ca, pana la urma, ne miscam printre aparente si printre oameni care joaca roluri. Dovada ca David Frost si Richard Nixon nu ni se dezvaluie, ci raman niste personaje imprevizibile si puternice. Filmul e nominalizat la Oscar la cinci categorii (cel mai bun film, regizor, scenariu adaptare, actor in rol principal, montaj), dar tare mi-e teama ca va fi unul dintre perdantii editiei si ca va obtine cel mult Oscarul pentru scenariu adaptare.

„Frost/Nixon” – de Ron Howard, cu: Frank Langella, Michael Sheen, Sam Rockwell, Matthew Macfayden, Kevin Bacon, Oliver Platt, Rebecca Hall. Pe ecranele romanesti din 23 ianuarie.