„Fructele mâniei” (1939), romanul emblematic al lui John Steinbeck, nu este doar o narațiune socială, ci și o declarație politică profundă despre injustiție structurală, despre natura capitalismului sălbatic și despre relația dintre stat, muncă și demnitate umană. Dacă ar fi să descriem politic situația redată în roman, am vorbi despre o criză sistemică a capitalismului industrial agrar, dezintegrarea socială accelerată și incapacitatea instituțiilor publice de a proteja cetățenii vulnerabili – premise fertile pentru o radicalizare politică de jos în sus, scrie politologul Cristian Pîrvulescu, într-un text publicat de Hotnews.

Romanul poate fi considerat, pe bună dreptate, una dintre cele mai tulburătoare ficțiuni sociale ale secolului XX. Însă, citit prin lentilele teoriei neoinstituționaliste contemporane – în special prin conceptele dezvoltate de Douglass North, Daron Acemoglu și Bo Rothstein „Fructele mâniei” capătă o nouă profunzime, devenind o radiografie literară a colapsului instituțional, a rupturii dintre instituțiile formale (stat, lege, piață) și cele informale (solidaritate, moralitate, norme comunitare), care produce nu doar excludere sistemică, ci și o formă de reactivitate colectivă fără orizont.

Această reactivitate nu este doar un fenomen istoric american. În România contemporană, furia exprimată prin vot în alegerile recente reflectă aceeași tensiune dintre promisiunea instituțională a egalității și experiența reală a inechității. Neîncrederea în stat, percepția unui sistem care funcționează în favoarea celor privilegiați și sentimentul de abandon economic și social au alimentat o revoltă electorală ce depășește simpla schimbare politică: este semnul unei rupturi instituționale adânci. Astfel, Steinbeck devine mai actual ca oricând – nu doar ca scriitor al suferinței americane din anii ’30, ci ca analist literar al momentelor în care instituțiile își pierd legitimitatea și cetățenii își pierd răbdarea.

Atunci în Oklahoma, acum la Vaslui: geografia excluderii

Familia Joad, personajul colectiv al „Fructelor mâniei”, nu este doar o victimă a Marii Crize, ci produsul unei tranziții economice violente, lipsite de justiție instituțională. Agricultura se mecanizase, marile proprietăți se concentraseră în mâinile câtorva actori economici, iar micii fermieri, care reprezentau coloana vertebrală a comunității rurale americane, erau împinși la marginea societății. Statul, slăbit, complice sau indiferent, nu intervenea pentru a corecta dezechilibrele. Rețeaua de solidaritate comunitară se destrăma, în timp ce inegalitățile creșteau. În lipsa oricărei alternative, migrarea forțată rămânea singura opțiune – dar ea nu era o expresie a libertății de mișcare, ci o fugă dintr-o societate care nu mai oferea reguli clare de apartenență, nici acces echitabil la resurse, nici orizonturi de viitor.

Steinbeck descrie cu o forță aproape profetică acumularea acestei tensiuni sociale:

„Acele   familii   care   trăiseră   pe un   petic   de   pământ,   care   trăiseră   și   muriseră   pe patruzeci   de   acri,   se   hrăniseră   ori   flămânziseră   din roadele  a  patruzeci  de  acri,  puteau  acum  să  hoinărească   prin   întreg   apusul.   Și   alergau   dintr-un   loc într-altul,  căutând  de  lucru;  șoselele  deveniseră  șuvoaie de    oameni,    și    mulțimi    de    oameni    stăteau    înșiruite  pe  marginile  șanțurilor.  În  urma  acestora  veneau  alții,  tot  mai  mulți.  Pe  marile  șosele  se  scurgeau  puhoaie  de  nomazi.  Acolo,  în  apusul  și  sudul de  mijloc,  trăise  o  lume  de  plugari  ce  nu  trecuseră la  faza  industrială,  nu  se  obișnuiseră  cu  mașinile  și nu  cunoscuseră  puterea  și  primejdia  ascunsa  in  mașinile    încăpute    pe    mâini    particulare.    Deschiseseră ochii  și  crescuseră  într-o  lume  ce  nu  cunoștea  paradoxurile industriei. Simțurile lor erau încă foarte sensibile la ridicolul vieții industriale.”(Fructele mâniei, ediția română din 1965,vol II, p. 143)

Iar în altă parte, indică procesul de dezumanizare și respingere morală:

„Iar atunci oamenii din orașe sau din    patriarhalele localități suburbane se strânseră laolaltă ca să se apere; și se încredințară singuri  ca  ei  sunt  buni,  și  invadatorii  ticăloși,  așa  cum trebuie  să   se   încredințeze   omul   înainte de a porni la lupta. Ziceau: «Împuțiții ăștia de okies (termen care desemna migranții originari din Oklahoma, s.n.) sunt murdari și sălbatici. Sunt niște degenerați, maniaci sexuali. Împuțiții de okies sunt hoți. Fură de sting. Nu-s în stare să înțeleagă dreptul de proprietate».”(p. 144)

Regiunile marcate de marginalizare

Această logică a excluderii – economică, morală și comunitară – reverberează, într-o formă mai tăcută, în România contemporană. Regiunile estice și sudice – precum Vaslui, Botoșani, Teleorman sau Olt – trăiesc un proces de marginalizare structurală marcat prin migrație de constrângere, dezrădăcinare socială și o profundă ruptură între cetățeni și instituțiile statului. Tinerii pleacă nu pentru că aleg „liber” mobilitatea globală, ci pentru că spațiul din care provin nu le oferă educație funcțională, servicii medicale, infrastructură, perspective. Satele se golesc, comunitățile îmbătrânesc, iar statul rămâne absent. Ceea ce este adesea perceput ca o alegere individuală de a emigra este, în realitate, simptomul unei ordini instituționale incomplete – o ordine în care instituțiile formale există, dar nu generează oportunități și nici încredere.

Această logică poate fi înțeleasă mai profund prin grila teoretică a lui Albert O. Hirschman. În „Exit, Voice and Loyalty” (1970), Hirschman arată că indivizii confruntați cu disfuncționalitatea instituțiilor pot alege fie să plece (exit), fie să protesteze (voice), iar decizia de a rămâne loiali (loyalty) depinde de capacitatea sistemului de a răspunde. În România post-tranziție, milioane de cetățeni au ales exit-ul: au plecat din localitățile lor, apoi din țară, în căutarea unui cadru de viață funcțional. Aceasta nu a fost o alegere liberă, ci o retragere forțată, o plecare cauzată de eșecul statului de a furniza bunuri publice esențiale.

Dar în ultimii ani, mai ales în contextul alegerilor din 2024–2025, observăm o tranziție de la exit la voice. Furia acumulată în ani de marginalizare și umilință s-a transformat într-un vot de protest, într-o respingere radicală a sistemului politic. Pentru un segment tot mai mare din populație, votul nu mai este o confirmare a apartenenței, ci un instrument de sancțiune simbolică. Atunci când voice-ul nu este auzit – sau este discreditat drept populist, ignorant, periculos – ruptura instituțională se adâncește și mai mult.

Era atunci în Oklahoma, dar este – într-o altă proporție și cu alte forme – și acum, în România. Și nu doar aici. Așa se explică și succesul politic al lui Donald Trump în regiunile rurale ale Americii mijlocii cu zone ale industriale dezafectate, cu comunități muncitorești rămase fără viitor, fără reprezentare, fără protecție. Votul pentru Trump nu este doar o alegere ideologică, ci o formă de voice exploziv, un răspuns visceral al celor excluși, o „strigare” a celor care au fost prea mult timp invizibili. În același mod, voturile de protest din România reflectă o acumulare tăcută de frustrări sociale și de neîncredere în instituțiile formale.

România de azi reflectă, așadar, în oglindă lumea lui Steinbeck, o societate în care exclușii nu mai cer permisiunea de a fi recunoscuți, ci își impun prezența – fie prin plecare masivă, fie prin vot de protest. „Fructele mâniei” nu sunt doar o metaforă a trecutului american, ci o descriere a realității românești și globale atunci când statul devine surd, iar instituțiile se golesc de sens. A reface loialitatea democratică nu înseamnă doar a combate populismul și a lupta împotriva dezinformării și radicalizării, ci mai ales a înțelege cauzele furiei: inechitatea, abandonul, excluderea.

Instituții formale fără legitimitate, instituții informale prăbușite

Așa cum afirmă Douglass North, instituțiile sunt „regulile jocului” care structurează viața socială. Dar nu este suficient să ai reguli scrise (formale); trebuie ca ele să fie acceptate, înțelese și sprijinite de norme informale – valorile sociale, încrederea reciprocă, legitimitatea morală. În Fructele mâniei, tocmai această legătură se rupe, căci atunci când legea permite exproprierea, în absența normelor care garantau solidaritatea comunitară, aceasta  legea devine mecanism de dezumanizare.

Ori, România nu duce lipsă de legi sau de politici. Dar acolo unde nu există norme informale funcționale, administrația este percepută ca arbitrară, coruptă, „a altora”. Rezultatul fiind simularea conformării, o cultură a adaptării subversive și un stat care nu poate construi încredere.

Potrivit teoriei lui Daron Acemoglu, societățile eșuează atunci când instituțiile economice devin extractive – adică atunci când acestea nu creează oportunități egale, ci sunt folosite pentru a canaliza resursele în beneficiul unei elite restrânse, în detrimentul majorității. Exact acest mecanism este ilustrat de Steinbeck în portretul muncitorilor agricoli constrânși să accepte salarii de mizerie, lipsiți de alternative reale. Un sistem în care competiția e trucată, iar „ieșirea” este imposibilă. Vi se pare cunoscut?

Modelul descris de Steinbeck este reprodus cu fidelitate și în România de azi unde, din regiunile sărace, resursele umane sunt exportate masiv, în timp ce investițiile publice urmează criterii politice, nu nevoi sociale reale. Statul eșuează în misiunea sa de integrare, iar economia rurală alunecă spre statutul de periferie extractivă, fiind doar sursă de forță de muncă ieftină și de voturi manipulabile.

În viziunea lui Bo Rothstein, democrația și dezvoltarea durabilă se sprijină pe imparțialitatea instituțională și pe încrederea interpersonală generalizată. Steinbeck zugrăvește o lume în care aceste fundamente au fost complet dislocate. Fără încredere, cooperarea devine imposibilă, iar contractul social se destramă.

În satele românești, capitalul social a fost subminat de migrație, de promisiuni politice repetat încălcate și de rețele clientelare care au înlocuit solidaritatea colectivă. În absența unei recunoașteri sociale autentice, reforma devine imposibilă. Mânia nu e doar reacție afectivă, ci simptomul unei rupturi instituționale profunde.

Reforma necesită sincronizare instituțională

O lectură neoinstituționalistă a „Fructelor mâniei” ne arată că modernizarea economică, în lipsa unei articulări coerente cu instituțiile informale – obiceiuri, norme de reciprocitate, forme de încredere socială – nu doar că produce dezechilibre, ci poate conduce la prăbușirea întregului cadru de coeziune socială. În romanul lui John Steinbeck, asistăm la dezintegrări succesive ale comunităților rurale în momentul în care instituțiile statului se retrag sau devin capturate de interese private. Eficiența economică, în absența echității și recunoașterii sociale, produce abandon, furie și dezagregare morală.

România contemporană se află într-o situație comparabilă. Politicile de reformă — oricât de „bune” în aparență — eșuează adesea nu din cauza defectelor lor tehnice, ci pentru că nu rezonează cu așteptările și experiențele comunităților. Reformele implementate fără o înțelegere a istoriei instituționale și a capitalului social local generează rezistență pasivă sau reacții de respingere. Ele sunt percepute ca impuneri venite din afară, nu ca procese de co-creare democratică.

Neoinstituționalismul – de la Douglass North la Bo Rothstein – atrage atenția asupra relației esențiale dintre instituțiile formale și cele informale. Schimbarea durabilă apare numai acolo unde există convergență între norme legale, valori colective și comportamente cotidiene. Reformele autentice nu pot fi doar tehnocratice: ele trebuie să fie morale, simbolice și relaționale. Adică trebuie să refacă legătura ruptă dintre stat și societate, dintre reguli și legitimitate, dintre modernizare și recunoaștere.

În România rurală, această ruptură este accentuată de migrație, de promisiuni politice neonorate și de rețele clientelare care au erodat solidaritatea colectivă. În astfel de contexte, reformele devin simulacre, iar neîncrederea se adâncește. În locul unui „stat imparțial”, despre care vorbește Rothstein, apare un stat perceput ca arbitrar sau distant — incapabil să asigure tratament echitabil și să genereze cooperare între cetățeni.

„Fructele mâniei” ne oferă, astfel, mai mult decât o frescă a unei crize economice: ne oferă o tipologie a colapsului instituțional. În lipsa unor instituții vii – adică ancorate în viața reală a comunităților și capabile să producă sens și predictibilitate – mânia nu mai funcționează ca motor al schimbării, ci ca simptom al unei ordini pierdute, a unei rupturi care nu mai poate fi reparată tehnic.

Prin urmare, reforma, în sensul său profund, nu este o simplă ajustare de politici, ci un proces complex de reconstrucție a încrederii, a solidarității și a percepției de echitate. Este, în esență, un demers de regenerare instituțională și morală fără de care nici modernizarea, nici democrația nu pot rezista.

*Text apărut inițial pe Contributors.

Bibliografie orientativă

• Steinbeck, John (1939), The Grapes of Wrath, Viking Press; (în românește, Fructele mâniei, Editura pentru literatură, Biblioteca pentru toți, 194, 1965)
• North, Douglass C. (1990), Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University Press.
• Acemoglu, Daron & Robinson, James A. (2012), Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, Crown Publishing; (în românește, De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, Litera, 2018)
• Rothstein, Bo (2011), The Quality of Government: Corruption, Social Trust, and Inequality in International Perspective, University of Chicago Press.