Gabriel Liiceanu despre "cele doua victime ale referendumului din 29 iulie 2012"

Pe măsură ce mă uit mai atent la ce ni se-ntâmplă de la o vreme, nu pot să-mi înăbuș sentimentul de admirație în fața unei „opere politice” (numite, în termeni populari, „lucrătură”) care atinge armonia unei opere de artă. Avem un scenariu cu trei personaje, dintre care două sunt victime – un președinte (victima 1) și un popor (victima 2) –, iar al treilea personaj este scenaristul însuși (USL), pe care-l vom numi beneficiarul (scenariului). De ce este genial acest scenariu? Pentru că beneficiarul își atinge ținta (lichidarea victimei 1) activând în final victima 2 pe care, în prealabil, victima 1 încercase să o salveze. Genialitatea scenariului stă în încercarea beneficiarului (având mari șanse de reușită) de a distribui unul dintre personaje într-un rol perfect contradictoriu: victima finală a beneficiarului (victima 2, poporul român) este mai întâi aliata lui. Altfel spus, genialitatea scenariului stă în încercarea beneficiarului de a convinge poporul român să-și dea cu stângul în dreptul.

Să luăm cele trei personaje pe rând. Beneficiarul scenariului are nevoie de toate pârghiile puterii ca să anihileze autonomia unei justiții care începe să dea semne de normalizare. Trebuie înlăturat urgent autorul declanșării acestui proces. Punctul său slab: pierderea popularității în urma unor măsuri de austeritate impuse de un context de criză. Fiind în primă instanță cel care suportă aceste măsuri și amețit de propaganda beneficiarului, poporul român nu întrevede momentul în care va profita de ele. El nu poate deocamdată accepta că în felul acesta este evitat un rău ulterior mai mare. Așadar, psihologic, terenul este pregătit pentru a-l transforma – pe cel ce-ncearcă să scoată țara din impas – în dușmanul ei. Prin tehnici de manipulare mediatică și de organizare sistematică a urii, transformarea acesta îi reușește beneficiarului.

Președintele devine astfel victima 1. Clasa politică, simțindu-se global amenințată de perspectiva normalizării justiției, îl suspendă pe președinte și îl supune unui nou referendum. Campania împotriva victimei 1 capătă alura instigării și a linșajului public (vezi mitingurile beneficiarului, limbajul violenței, panourile care umplu țara). Victima 1 își conștientizează perfect statutul de victimă. Acest lucru se vede din răspunsul pe care ea îl dă beneficiarului în preziua suspendării din funcția de președinte: „N-aveţi cum să înţelegeţi care este sentimentul unui preşedinte care trebuie să treacă împreună cu poporul şi cu ţara printr-o perioadă grea. Am fost partener cu Guvernul într-o perioadă grea. Ştiu că s-au luat măsuri care i-au afectat pe oameni. N-am făcut-o cu sufletul deschis, dar am făcut-o pentru a evita un rău mai mare. Am conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria faţă de ţara mea, faţă de poporul meu”.

Victima 2 (poporul), spre deosebire de victima 1 (președintele), nu e conșientă de statutul ei de viitoare victimă a beneficiarului. Ea nu realizează că beneficiarul își împlinește scenariul pe spezele ei, ci crede că este victima victimei 1. Ea nu realizează faptul că măsurile asumate de președinte, propuse de guvernul crizei și de forurile europene erau cele salvatoare și cedează cântecului de sirenă al beneficiarului care cosmetizează un viitor nenegociabil. Tocmai neconștientizarea faptului că ea este victima unor promisiuni vane (și deja dezmințite) o face ca, la referendum, să joace, eventual, rolul prescris de scenarist, lăsându-se atrasă în linșajul pregătit de beneficiar pentru victima 1.

Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro